Lumină lină

Din piatra de vatră strămoşească
murmură glasuri ca de vaier,
buciumul le duce mai departe,
vremea le prinde în al ei caier.

Trec turmele să se-adape,
e încă tulbure izvorul,
răsar în câte-un ochi de apă
stropi albi îngemănaţi cu dorul.

Un cântec păgân se toarce-n noapte,
aspida iese la lumină
adulmecând strachina cu lapte
şi vrăji se ţes pe luna plină.

Cerul s-a întunecat şi plouă,
din pleoape-nalte cad în taină
lacrimi limpezi precum roua,
în boltă s-a deschis o rană.

Fără de veste aspida fuge,
vraja în două se rupe gemând,
păstorii se trezesc din gânduri,
uimiţi să vadă un Om cu chipul blând.

S-apropie tăcut ca o lumină,
pasul uşor mângâie pământul,
păstorii înspăimântaţi se-nchină,
căci este Dumnezeu Preasfântul.

Norii se arcuiesc peste păduri,
un vuiet trece prin muguri de lapte,
Omul vorbeşte ca din Scripturi
şi-i linişteşte cu vorbele calde.

Se limpezeşte către zori izvorul,
turmele sorb din apă creştină,
se pierde în zare Călătorul
într-o lumină, lină lumină.