Profeţii despre România. Legământul lui Dumnezeu cu neamul românesc

Motto:
“Porumbii-proroci îşi scaldă
aripile înnegrite de funingine
în ploile de sus.
Eu cânt –
semne, semne de plecare sunt”.
(Lucian Blaga)

H

risovul… Semnele… Putea G. să le tălmăcească? Se aşază pe una din treptele scării spiralate şi privi în gol. Lumina, care strălucise până atunci intens, diminuă sensibil până se stinse aproape de tot. Acum G. era cufundat într-un ocean de semiîntuneric şi îl cuprinse frică. O speranţă care revenise la viaţa era pe cale să se întoarcă în nefiinţă. O stea pâlpâia undeva în beznă subconştientului atragandu-i atenţia, Un astru a cărui poziţie era inversat, strălucirea lui venind de jos, de undeva din inima pământului. O privi îndelung şi simţi o toropela plăcută în întrega lui fiinţa.

 Porni pe scară, călăuzit de lumina ei, coborând treptele într-o lungă călătorie prin subconştient, prin somptuoasele odăi ale amintirilor. Revăzu cireşul bătrân al copilăriei şi trecu mai departe, spre ceva necunoscut şi sacru. La un moment dat, ceva îi dădu de înţeles că trebuie să se oprească. Simţi că picioarele îi sunt afundate în ceva mătăsos şi privi în jos. O iarbă fragedă se unduia sub adierea zefirului mângâindu-i ritmic genunchii, parcă pământul s-ar fi aprins cu flăcări verzi, mistuind o jerfă. De jur-împrejur zarzării fremătau parcă încercând să se scuture de păsările care se năpustiseră asupra micuţelor poame dulci ca zahărul. În depărtare se vedea o cetate cu zidurile albe.

 G. se apropie cu băgare de seamă şi se hotărî să între. Bătu la o poartă masivă de aramă şi un oştean tânăr şi vânjos, cu  mustăţi lungi, îi deschise imediat. “Ce vrei?” i se adresa străjerul, ce era îmbrăcat cu o armura de oţel bine lustruită peste o cămaşă de zale. “Dacă se poate, v-aş rugă să îmi daţi drumul înăuntru. Vin de departe şi va trebui să rămân peste noapte”. “Trebuie să-mi plăteşti parale, altfel nu-ţi dau drumul înăuntru”. G. îi puse în palmă o monedă de aramă. Oşteanul o privi cu o vădită nemulţumire şi nu retrase mâna, dând de înţeles că mai trebuie să mai pună. G. îi mai puse una şi primi permisiunea să între.

 Înăuntru văzu bărbaţi şi femei îmbrăcaţi foarte diferit. Unii în haine de mătase brodate cu fir de aur, alţii în zdrenţe de postav ieftin. Când trecea un om de vază, un toboşar mergea înaintea lui bătând din darabană şi strigând celorlalţi să facă loc. Toţi se dădeau la o parte, lăsând un culoar liber pentru demnitar şi suită lui. Câţiva osteni cu un bici în mâna loveau fără milă pe nefericiţii care nu se grăbeau îndeajuns. Ajunşi pe margine, toţi trebuiau să cadă în genunchi şi să privească în pământ. Dacă cineva ridică din întâmplare ochii, veghetorul poruncea oştenilor să-l salte şi să-l arunce într-o cuşcă ce se afla într-o căruţă în urmă convoiului. Căruţă nu era trasă de cai, ci de patru oameni înhămaţi la ea.

 G. avu ghinionul să întâlnească un astfel de convoi. O butcă cu un demnitar în ea trece cu mare fast pe uliţa principală. Mulţimea se dădu îngrozită la o parte. Neobişnuit cu astfel de moravuri, G. rămase derutat în mijlocul drumului. Imediat un oştean se repezi că un uliu şi îl lovi cu biciul peste faţă, umeri, spate. Alţi doi osteni, sosiţi degrabă, în luară pe sus şi îl aruncă în cuşcă mai mult mort decât viu. G. fu nevoit să privească prin zăbrelele cuştii jalnicul spectacol care îi provoca scârbă şi indignare.

 Ajuns acasă, demnitarul dete porunci slugilor. G. fu dat jos şi dus înaintea acestuia. Era un bărbat ce se cunoştea a fi ieşit la obraze, brunet, cam la treizeci de ani, cu o barba lungă, dar îngrijită, ce lucea nefiresc la lumina, semn că şi-o ungea cu uleiuri. Purta un caftan vişiniu ornat cu fire de aur, meşteşugit lucrate, având la mâneci blană de samur. Pe cap avea un işlic de blană de samur. Fumă dintr-un ciubuc făcut din lemn de trandafir, frumos ornamentat. Faţa îi era oacheşă şi privirea vicleană. La dreapta şi la stânga se afla câte un slăvitor care îi cântă ditirambi, acompaniaţi fiind de un lăutar, ce se afla în spate cu o cobză mare: “O, preamărite stăpâne/ Soare al nostru mare/ Lumina câştiga în strălucire/ şi pamântul în fericire/ când numele ţi-l şopteşte…”  “Plecaţi!” strigă bărbatul. “Nu cântaţi, ci va faceţi.” Aruncă pe jos câţiva gologani şi cei trei se aruncară în genunchi pentru a-i culege. Unul din gologani căzu la picioarele demnitarului şi cum primul slăvitor se târî să-l ia, stăpânul îi strivi mâna, apasându-i-o cu talpă cizmei. Slăvitorul începu sa urle sinistru de durere.

 Într-un târziu, demnitarul se resti  la G.: “În genunchi, calicule! Să te văd că faci în faţa mea o sută de temenele.” Cum “calicul” nu se aruncă în genunchi, demnitarul continuă să urle: “Puneţi-l în genunchi!” Oştenii îndeplini cu brutalitate porunca. Puţin mai calm, bărbatul se adresă lui G.: “Cum îndrăzneşti, ştii cine sunt eu?” “Nu ştiu, domnule, sunt străin aici.” “Aşa deci”, zise el mai potolit, “atunci află că eu mă numesc Kir Iamandi, dar pentru tine sunt arhon Iamandi, ai înţeles?” “Am înţeles, arhon Iamandi.” “Acum să-mi spui ce treburi te aduce în cetatea noastră”, făcu Iamandi cu glas mieros, voind sa-l supună la un lung tacrir, care, se pare, îi făcea mare plăcere. “Am venit pentru Hrisov”, i-o întoarse G. stăpân pe sine. Curiozitatea bărbatului crescu la culme: “Hrisov? Care Hrisov? Hrisovul ăla care îţi spune unde sunt ascunse paralele? De-aia ai bătut drumul până aici? Basne! Minciuni!“ G. nu înţelegea de unde Iamandi ştia de legenda Hrisovului, căci era încredinţat că taină acestuia îi fu descoperită numai lui, în acea viziune din Poiană Descătuşării. “Acum mă vei întrebă de unde ştiu”, zise Iamandi ghicindu-i gândul, după ce trase din ciubuc o gura de fum. “Ei bine, de la un calic ca tine ce i se zicea Unchiaşul, un techea-berchea care născocise acest basn, îndemnând pe rumâni la revoltă. Potlogarul ăsta povestea tuturor că Hrisovul le dă dreptul ghiaurilor de de rumâni să stăpânească Ţara Rumânească. Ba chiar să facă proorociri şi să slobozească şi alte neamuri. Am pus pe gealat să-i croiască o sută de bice. Ha! ha! ha!” Un sfetnic se aplecă şi-i şopti ceva la ureche. Faţa lui Iamandi se lumină. “Uitasem. La noi umblă o basnă. Cică înainte de a stăpâni noi pe aceste meleaguri, voi, rumânii, prinzând de veste că armia otomană este la Dunăre şi vrea să între în ţară, l-aţi înştiinţat ăn taină pe domnul vostru, Constantin, şi el a ascuns comoara  într-o peşteră. Trădatorul ăsta, înainte să fie prins şi să fie dus la Stambul pentru a da socoteală şi a i se tăia capul, cum i se cuvine unui trădator, a întocmit un hrisov. Cred că ştii şi tu de vreme ce umbli după acel Hrisov. Spune-mi cinstit, nu pentru asta ai venit?” “Îţi voi spune arhon Iamandi dacă îmi vei spune domnia ta mai întâi ce s-a întâmplat cu Unchiaşul”, zise G. hotărât. “Aşa deci”, se încruntă Iamandi, “acum pui condiţii. Ei, bine, îţi voi spune. A reuşit să scape din temniţă şi să dispară, deşi nu ştiu cum a făcut, căci încuietoarea am găsit-o neatinsă. Poate că el te-a trimis aici să mă ispiteşti, să cauţi Hrisovul şi să găseşti comoara. Comoara e a noastră, auzi, şi nu va voi lasă să o luaţi, atât timp cât stăpânim noi.”

 După ce cugetă câteva secunde, Kir Iamandi făcu un gest imprevizibil: porunci slugilor să-l pună în libertate. Acestea se repeziră, îl scoase pe G. în curte şi după ce îl mai ciomăgi de câteva ori îi dădu drumul. Demnitarul îşi mângâie barba şi le spuse oştenilor: “Luaţi-i urma, dar fiţi cu băgare de seamă să nu va simtă că-i şiret. Îmi raportaţi fiecare mişcare.” Apoi zise ca pentru sine: ”Dacă va da de Hrisov, comoara va fi a mea.”

 G. pleca de la Kir Iamandi şchiopătând rău. Buzunarele îi fuseseră golite de gealaţi şi acum umbla să găsească un codru de pâine să-şi astâmpăre foamea. La han nu putea trage fără parale, iar să cerşească îi era ruşine. Nu ştia că este urmărit pas cu pas, dar un presentiment vag tot avea, căci din când în când întorcea capul şi privea în urmă.

 La un moment dat simţi că cineva îl apucă de braţ şi îl scutură cu putere. Întoarce capul şi văzu o bătrână îmbrăcat într-o dulamă cernită. Avea părul alb strălucitor şi purta o broboadă de lână de asemenea cernită. “Hai cu mine băiete!” zise ea pe un ton poruncitor. Bătrâna îl trase cu putere de mânecă şi-l împinse printr-o uşă îngustă într-o casă văruită şi cu olană mâncată de ploaie. G. privi cu uimire odaia. Era o cămăruţă cu ferestrele joase şi cu pereţii proaspăt văruiţi. În faţa lui se afla o altă uşa mică. Bătrâna o deschise. Îl impinse înăuntru şi uşa se închise la loc. G. se pomeni în întuneric. Bătrâna scăpără amnarul şi făcu lumină.

 Locul pe care îl credea a fi o altă cămăruţă era, de fapt, o peşteră. Stalctitele şi stalagmitele păreau că sprijină bolta. Se auzeau picăturile de apă ce cădeau cu o ritmicitate de ceasornic. Candele imense erau prinse de pereţi şi bătrâna le aprinse pe rând. Acum peşteră părea poleită. Uşiţa prin care intraseră disparuse. Bătrâna îl prinse de mână şi îl conduse până la o firidă, înăuntrul căreia se găsea un ulcior. Scoase ulciorul afară şi îl lovi de peretele de rocă spărgându-l. Un pergament ros de vreme se rostogoli la picioarele ei. Îl desfăcu cu grijă şi îl întinse apoi lui G., zicând: “Iată Hrisovul!” G. îl luă în mâna tremurândă privind-o insistent. Apoi o întrebă: “Cine eşti tu?” ”Biserica”, veni prompt răspunsul, “citeşte Hrisovul!” La lumina tainică a candelelor, G. citi murmurând: “Legământul lui Dumnezeu cu neamul rumânesc…”

Profetii-Despre-Romania-Legamantul-lui-Dumnezeu-cu-neamul-romanesc

Când yoghinii şi fachirii fac profeţii despre România

de Gavriil Stiharul

Că poporul român este un popor mesianic, nu mai trebuie demonstrat. Mântuitorul pe care îl aşteaptă este cel proorocit de-a lungul vremurilor de sfinţi profeţi precum Cosma Etolianul (1714-1779), Ieromonahul Agatanghel (pe la 1298) etc. În afară de aceştia, profitând de această slăbiciune sau calitate, în timpurile noastre, mulţi au speculat bună lui credinţă, lansând fel de fel de texte cu pretenţii de profeţii foarte măgulitoare, dar fanteziste. În ultimul timp atrage atenţia un text anonim despre o aşa-zisă profeţie cu privire la România, făcută de un presupus guru indian, Gupta Swami. Acesta ar fi vizitat ţara noastră în două rânduri, odată în anul 1983, în vremurile de tristă amintire, şi altă dată în 2004. Inconsistenţa falsei profeţii, care se conformează tipicului cunoscut, folosit de alt fel, şi de Sundar Singh, Vanga Dimitrova etc., zugrăvind acelaşi scenariu apocaliptic, se poate constată uşor chiar la o analiză sumară:
-- "Necunoscut publicului român, profesorul indian e celebru în afară Indiei, mai ales ca prezicător şi clarvăzător[...]", spune aşa-zisa profeţie. În realitate "profesorul indian" este cu desăvârşire necunoscut în India, precum şi în afară Indiei, inclusiv în România. Nicăieri în presă nu apare vreo referinţă legată de persoană lui, cu excepţia textului pretinsei profeţii.
-- În schimb, în luna iulie 2009, legendarul guru Maharishi Swami Dev Murti, în vârsta de 108 ani, vizitează Bulgaria. Ziarele bulgăreşti au fost foarte generoase cu ocazia evenimentului de excepţie, deschizându-şi larg coloanele numeroaselor interviuri pe care le-a acordat guru indian, în contrast cu presa românească, unde nu există nici măcar o ştire de câteva rânduri care să ateste trecerea lui prin România. Ce i-a împiedicat pe ziariştii români să procedeze la fel în 2004?
-- "Chiar şi Elenă Ceauşescu a apelat la Gupta Swami în 1983, însă, deranjată de prezicerile acestuia, şoţia dictatorului l-a obligat pe guru să părăsească urgent ţara", se spune mai departe. S-a trecut prea lesne peste acest amănunt. O sumară documentare din surse aflate l-a îndemână ar fi arătat că aceast eveniment nu ar fi fost posibil. De ce? Cu un an înainte, în ianuarie 1982, scena românească a fost zguduită de scandalul "Meditaţie transcedentală", cutremur de proporţii ce a provocat destituiri la nivel înalt, cum ar fi miniştri şi alţi demnitari din aparatul de partid şi de stat. Tot cu această ocazie, multor români aparţinând elitei intelectuală a ţării (academicieni, cadre universitare, oameni de litere, publicişti, psihologi, lingvişti, medici, ingineri) li se desface contactul de munca şi sunt nevoiţi să se reprofileze în activităţi necalificate, în vederea aşa-zisei reeducări în spiritul materialist-dialectic. Securitatea face anchete peste anchete. Se operează arestări, se fac cercetări în cadrul bisericilor şi cultelor, se pun sub observaţie "Oastea Domnului", visarioniştii şi alte asociaţii şi grupări, se interzic adunările religioase private şi se infliltreaza informatori. De asemenea, se desfiinţează Facultatea de psihologie şi se retrag lucrările de yoga şi orientalistică din bibliotecile publice, librării şi anticariate. Editurile primesc dispoziţie să nu le mai reediteze, precum şi să respingă toate lucrările de filozofie orientală. Cuvinte precum: yoga, guru, swami, mantra, yantra, tao, meditaţie, transcedentală devin cuvinte tabu, chiar devin mai periculoase decât "Europa liberă", dizidenţă, Lech Walesa, Solidaritatea. În atare condiţii, cum ar mai fi reuşit aşa-zisul guru Gupta Swami să vină în România şi, culmea, să aibă şi o întrevedere privată cu Elenă Ceauşescu?
Lăsând la o parte că profeţia nu oferă date concrete prin care să se poată identifică persoana aşa-zisului guru, ci doar o vagă şi insuficientă prezentare (profesorul indian (?) prezicător şi clarvăzător, doctor în istoria religiilor (?), indianul a fost contactat de mulţi preşedinţi de state (?!) şi guverne (?!), constatăm că numele său, deşi are o puternică rezonantă hindusă, pare cel puţin ciudat. Swami (sansc. = lit. "eu sunt eu însumi" = ascet care a ajuns la controlul sinelelui) este, în sens larg, un titlu de respect pentru un ascet sau un sfânt; maestru, învăţător sfânt) se pare că devine, în cazul de faţa, un nume de familie. În schimb, Gupta , care de regulă este un nume de familie (vezi Imperiul Gupta, de la fondatorul lui, Maharaja Sri-Gupta), devine un prenume. Probabil că cel care a redactat iniţial profeţia va fi avut în minte seria de nume precedate de acest titlu onorific : Swami Vivekananda, Swami Krishnananda, Swami Sarasvati etc.
Acest lucru ne aminteşte de legendara dansatoare olandeză Margaretha Geertruida Zelle (1876-1917), care şi-a creat un pseudonim cu o evidentă rezonantă hindusă -- Mata Hari, susţinând că numele (care nu ar fi un pseudonim) ar provini din limba sanscrită şi ar înseamna, chipurile, "mama zeilor", dar de fapt vine din limba indoneziană, unde însemnă ceva mai banal: "ochiul zorilor", o figură de stil pentru răsăritul soarelui, arătând, fără doar şi poate, că abila dansatoare habar nu avea nici de limba sanscrită, nici de mitologia hindusă, lucru evident şi în cazul anonimului care a redactat textul profeţiei .

Profeţii despre România. Primul mesaj lăuntric

de Gavriil Stiharul

Motto:
"Calea aici ce greu se găseşte.
Nu-i nimenea să te îndrepte.
Numai târziu, numai o clipă
uitată pe urmă şi ea,
îţi dezvăluie
nebănuitele trepte."
(Lucian Blaga)

La puţin timp de la prima întâlnire cu Unchiaşul, G.S. visă ceva neobişnuit. Se făcea că o scară cu o infinitate de trepte şerpuia spre abis, precum cochilia de calcar a unui melc uriaş. G.S. păşeşte atent pe fiecare treaptă sculptată parcă în lumină. Vârtejul de piatră ce părea că purcede din adânc, un adânc nebănuit şi nesfârşit, se înşuruba în Univers, avansând în sensul invers acelor de ceasornic. Un sentiment plăcut îl cuprinse pe G.S. Un fior magnetic sacru şi familiar. Cu fiecare treaptă, lumina devine mai intensă. Dintr-o dată, vede o uşă de piatră aflată lateral. O împinge uşor cu mâna şi ea se deschide. Se pomeneşte într-o sală majestuoasă, discret luminată. Bolta se sprijinea pe douăsprezece coloane de marmură. Pereţii erau sculptaţi, totul având înfăţişarea unei dantelării minerale lăsând să pătrundă prin ochiurile sala o lumină colorată de vitralii. În mijlocul sălii, o masă de marmură. Pe ea, un pergament pe care era scris ceva. G.S. se apropie şi se apleacă asupra lui. Văzu un scris caligrafic, cu semne necunoscute. Totuşi, lucru de mirare, G.S. putu să citească. Era scris un singur cuvânt: "acasă".
G.S. cere ajutor Unchiaşului. O voce blândă, caldă şi familiară îi vorbeşte lăuntric: "Scara cu multe trepte coboară în abisul subconştientului tău. Şerpuieşte printre gânduri şi emoţii asemenea cochiliei unui melc. O lumină fosforescentă vine din interior, atât cât să nu te rătăceşti. Este lumina divină. O uşă de piatră se află lateral. Cea dintâi uşă. Dă într-o sala majestuoasă a cărei boltă se sprijină pe douăsprezece coloane, cele douăsprezece luni ale anului. Douăsprezece adevăruri. În mijlocul sălii se află masa supremei afirmaţii, iar pe ea un pergament pe care este scris supremul cuvânt. Unul singur:"acasă". Ai pătruns, aşadar, în sala primului popas şi ai citit primul mesaj către semenii tăi. Acum împărtăşeşte-l cu ceilalţi. Ajută-i pe semenii tăi să ajungă acolo şi să-l vadă cu ochii lor."
G.S. se trezeşte brusc şi, după câteva clipe, înţelese că primise un mesaj în somn şi că acest mesaj este cheia de boltă ce-l va călăuzi să meargă înainte. Înţelese că de acum înainte călăuzirea Unchiaşului s-a încheiat. Nu va mai avea nevoie de el, căci i-a fost descoperită calea directa ce-l va duce la Adevăr. A înţeles că orice mesaj profetic trebuie văzut lăuntric de fiecare, căci fiecăruia i s-a dat acest dar. Oamenii aleg liber să-l folosească sau nu. Aleg să pătrundă în propriul lor subconştient sau să asculte retorica altora. Aleg să vadă ei înşişi sau să-i lase pe alţii să vadă pentru ei. Ei sunt ca nişte orbi ce poartă în cârcă pe văzători şi-i roagă să vadă în locul lor. Dar şi văzătorii au nevoie de picioarele orbilor, căci sunt tot atât de infirmi ca şi aceştia, în spatele cărora stau.
"Dar ce să însemne acest acasă?" se întreabă G.S. încurcat, şi pentru prima dată simţi lipsa Unchiaşului. "Desigur", îşi răspunse el, "aici sunt acasă...Pentru totdeauna!"

Nobilul amurg

de Gavriil Stiharul

În tine uneori e-atât de trist
că lacrimile se-ntorc către izvor
chemate de regrete care dor
şi ard netrăita tinereţe.

E târziu şi stelele păsări tăcute
discret şi-au strâns aripile-n zori,
în ochii tăi nedezlegate ghicitori
aleg să moară-n veacuri nenăscute.

Stropi de noapte

de Gavriil Stiharul

Sunt stropi de noapte acei ochi care nu mint
în strălucirea zorilor aprinse
când bolta înfrântă de un nor cernit
urmează mersul pleoapelor deschise?

Să-ţi cer să cobori privirea către mine --
eu, umila lumânare care se topeşte --,
să potriveşti lumina zilei către mâine,
să simţi flacăra în tine cum creşte?

Nu vei mai putea întuneca vreodată zarea:
scânteia unui gând stingher te va trăda,
când norii sterpi se vor uni cu marea,
în piepturile noastre pescăruşii vor ţipa.

Vocaţia pitagoreică a lui Eminescu

de Gavriil Stiharul

"Si eu, eu sunt copilul nefericitei secte/ Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte" (Mihai Eminescu, Icoana şi privaz)

Nefericita sectă şi mântuirea prin poezie

Armonia trebuie să guverneze universul poeziei, căci însuşi Cosmosul (gr. kosmos=podoabă) este o geometrie perfectă, care este guvernat de legile armoniei. Armonia are o importanta cruciala în mântuirea omului, principala cale de realizare a ei se obţine prin muzică. Numai muzica poate purifica sufletul şi îl poate înălţa la formele perfecte. Altfel, este condamnat să perigrineze în animale, plante, minerale (metempsihoză). Or, muzica înseamnă măsura şi ritm. Poezia este muzica prin excelenţă. În Antichitate, poezia nu se citea, se cânta. În latineşte "carmen, inis" înseamnă poezie, dar şi cântec, descântec, dar şi profeţie. Aceasta este în esenţă învăţătura pitagoreicilor (discipolii lui Pitagora) şi a pitagoreilor (adepţii de mai târziu ai lui Pitagora). Secta pitagoreică ( "nefericita sectă"), pare să fi avut o înrâurire fundamentală asupra vieţii poetului. Fără îndoială, Eminescu era pătruns de semnificaţia ezoterica a învăţăturii ei, precum rădăcinile de apele ploilor de primăvară.
De aceea, pentru Eminescu, poeţii au misiunea să restabilească armonia pierdută în suflete. Poezia devine un act mântuitor, o religie a salvării. Căci condiţia omului este aceea de exilat pe pământ sau aceea de ocnaş întemniţat în materie, loc blestemat unde domneşte dezordinea, dezarmonia şi răutatea. În faţă i se deschid două posibilităţi: să se elibereze şi să se reîntoarcă la matricea Sinelui, sau să se reincarneze în alte trupuri, prelungindu-şi astfel suferinţa.
De altfel, leit-motivul sectei pitagoreice, reluat şi de platonicieni era că : "Adevărata viaţă începe cu moartea, iar ceea ce numim viaţa pe pământ este o stare de moarte, căci trupul este un mormânt al sufletului" [1]

Copiii nefericitei secte

De altfel, pentru Eminescu era firesc să devina un pitagoreu, de vreme ce zamolxianismul, religia precreştină a geto-dacilor, era marcată de învăţătura Filozofului [2] de la Crotona. Zamolxe însuşi fiind considerat un sclav al lui Pitagora [3]. Însa ca orice poet mare sau intemeietor de religii, Eminescu nu isi defineşte clar învăţătura şi lucrarea. Mai degrabă, marele poet se complace în penumbră decât să iasă la lumina crudă a zilei.
Apetitul sau pentru eresuri l-a avut inca din copilarie: Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară/ Povești și doine, ghicitori, eresuri [...] (Trecut-au anii).
Eminescu se va simţi atras şi de o alta temă gnostică, "a salvatorului salvat". În"Luceafărul", mântuirea este privita ca un proces de cunoaştere şi reamintire. Odată cazut în tirania simţurilor, pentru Hyperion începe o dramă: Devine sclavul materiei şi tinde să-şi uite adevărata sa origine şi menire. Numai intervenţia Demiurgului care îi reaminteşte obârsia si menirea sa îl salvează. Pentru Hyperion, mântuirea este cunoaştere (gnosis) şi amintire (anamnesis). Că poemul valorifică două basme româneşti este un lucru binecunoscut. Lui Eminescu i se pare că aceste basme ar trebui mult prelucrate pentru a corespunde viziunii sale ezoterice, iniţiatice, pitagoreice. Dialogul intre Demiurg si Hyperion este edificator, căci ilustrează tema metempsihozei: "Tu vrei un om să te socoți,/ Cu ei să te asameni?/ Dar piară oamenii cu toți,/ S-ar naște iarăși oameni".

Muzica sferelor

Închipuiţi-vă că într-o noapte auziţi o orchestră ce cântă o tulburătoare simfonie. Coardele vioarelor vibrează lin, alămurile răspund puternic. Tuburile de orgă răsună grav şi solemn. Un flaut murmură dulce. Orchestranţii sunt planetele. Această feerie melodică este muzica sferelor. Cosmosul este o melodie neîntreruptă, dar noi nu o auzim, poate din cauza obişnuinţei sau datorită faptului că temniţa materiei este formată din ziduri masive şi impenetrabile. Muzica sferelor este cea mai tulburătoare temă a pitagorismului. Cel care o auzea era un iniţiat, deci vrednic de a intra în nobila sectă. Oare Emineascu a auzit-o? Poate ca Eminescu va fi vrut să spună că cine a gustat astfel de muzică nu mai poate fi om. E înger, e zeu. Şi condamnat să-şi petreacă restul zilelor pe pământ ca nefericit muritor.

____________________________

1. Platon, Georgias

2. Pitagora va fi fost cel dintâi care s-a numit pe sine " iubitor de înţelepciune" ( gr. philos =iubitor, sophia= înţelepciune) , şi nu înţelept, căci înţelepciunea era pentru el un privilegiu divin.

3. După Stabon, Zamolxe ar fi fost un sclav al lui Pitagora ("Astfel se spune că un oarecare get, numit Zamolxe, a fost sclavul lui Pitagora...", Strabon , Geografia,VII ,3,5). Însă Hrodot, se îndoieşte de legenda lui Zamolxe ca sclav al lui Pitagora ("După aceea am aflat de la helenii care locuiesc in Hellespont si in Pont, că acest Zamolxis ar fi trăit în Samos ca sclav al lui Pitagora, fiul lui Mnesachos. Dobândind, după aceea libertate, ar fi strâns multă bogăţie şi astfel, cu averea câştigată, s-ar fi întors, printre ai săi, bogat... Cred totuşi că acesta a trăit mult înainte de Pitagora", Herodot, Istorii ,IV,95-96). Faptul că zamolxianismul avea puncte comune cu pitagorismul ar fi făcut pe greci să răspândească această legendă..

Istoria în boxa acuzaţilor

Vă mai amintiţi de povestea nefericitului prinţ Hamlet? Să ne-o reamintim împreună. Ros de ambiţii şi rânvind la tronul regatului Danemarcei, Claudius comite un oribil fratricid, omorând mişeleste pe bunul şi înţeleptul rege Hamlet, apoi se urcă pe tron şi, la putina vreme, se căsătoreşte cu văduva acestuia. Însă spiritul regelui mort nu va cunoaşte odihna şi va bântui noaptea castelul Elsinore, sperând să-şi întâlnească fiul şi să-l convingă să-l răzbune. Prinţul Hamlet accepta ingrata misiune şi jură să faca lucru cerut pentru ca spiritul părintelui său să-şi găsească liniştea. La capătul unui lung şir de omoruri, Claudius este într-adevăr răpus, dar prinţul plăteşte cu propria sa viaţă. Duhul regelui legitim îşi regăseşte în sfârşit pacea şi vremea îşi reintră în ţâţâni, după ce vremelnic păruse că o luase razna.
Am pomenit de aceasta dramă scrisă de marele Will pentru că întotdeauna am avut îndoieli cu privire la varianta morţii lui Mihai Eminescu consemnată de istorie. Moartea lui Mihai Eminescu pare a nu a fost un accident survenit la capătul unui lung sir de suferinţe biologice, provocate de o maladie congenitala şi necruţătoare, ci un asasinat psihic şi poate fizic, bine orchestrat în vederea eliminării unui personaj incomod peisajul publicistic românesc. Greu de demonstrat astăzi, deşi nu imposibil, pe baza documentelor vremii, crima capătă pentru mine o dimensiune hamletiană. Aceea a neodihnei sufletului celui decedat nefiresc, printr-o moarte violenta, criminală, şi a peregrinarii lui pe pământ, până când nu i se va face dreptate şi nu va fi răzbunat.

Ex ossibus ultor! (Din mormânt se ridică răzbunătorul!)

Ca piesa nu este bazata pe o fantezie a marelui dramaturg renascentist, ci pe o cunoaştere adâncă a mitologiei ne-o dovedesc riturile şi cermoniile de înmormântare, începând din paleolitic până în zilele noastre. Ne-o dovedeşte marea literatură sacra a lumii, ne-o dovedeşte Sfânta Sriptură: "Şi a zis Domnul: "Ce-ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din pământ (Fac. 4, 10)". Iar Dumnezeu, având un plan încă neînţeles de noi, muritorii, pedepseşte pe toţi membrii comunitătii, buni sau răi, până în clipa când mortului i se va face cuvenita dreptate: "Că, iată, din locaşul Său cel sfânt va aduce Domnul mânie peste locuitorii pământului; la rândul său, pământul îşi va da pe faţă sângele şi nu-i va mai ascunde pe cei ucişi (Is. 26, 21).
Caci, într-adevăr, setea de dreptate a celui răpus de o mână criminală este de o disperare neînchipuită. Criminaliştii cunosc că muribundul, în ultimile clipe de viaţă, îşi moaie degetul în propriul sânge ce şiroieşte neîntrerupt din rană pentru a scrie pe perete sau pe podea numele asasinului. "Din mormânt se ridică răzbunătorul" pare a fi incantaţia repetată ca o litanie în toate religiile lumii. "Din mormânt se ridică răzbunătorul" pare a fi tema pe care literatura tanatologică a folosit-o pentru a crea capodopere lirice, cum este şi o binecunoscută poezie de George Coşbuc, din care transcriu ultima strofa: "Și-atunci, cu fulgerul tovarăș,/ Ieși-va mortul împărat,/ Și-n iadul lor, de-unde-au plecat,/ S-or prăbuși tiranii iarăș./

Mesaj către contemporani

Vrem nu vrem, conştiinţa asasinării lui Eminescu ne-a transformat pe fiecare într-un Hamlet al veacului al XXI-lea şi ne implică într-un proces de restaurare a adevărului istoric, măcar în vederea pedepsirii (morale) post-mortem a celor vinovaţi. Dacă o vom ignora, vremea va rămâne "ieşită din ţâţâni", iar spiritul lui Eminescu nu-şi va găsi liniştea eternă şi ne va bântui existenţa.