de Gavriil Stiharul
Iată, iubito, cum respirai din toamne,
arterele purtau voluptăți violet,
în trup pulsau unde stârnind uragane,
când flux-al nopții curgea-n beții de balet.
Poate iar mă vei chema în plăceri neștiute,
poate iar te voi urma în gânduri vinovate,
mă vei primi în adâncul privirilor mute,
ca arșita s-o stingem în cămări neumblate.
Ce voluptate să ne-afundăm în așternuturi
scăldându-ne-n roua caldă-a trupurilor moi,
atât de sălbatic vom căuta noi ținuturi
ca nevindecați de depărtări să zburăm în noi.
Tu vei fi pasăre albastră vâslind la hotar,
eu mă voi visa rest de-aripă purtată de gând,
dar, intre noi, atâția nori, atâta cristal,
atâți îngeri stăvezii și risipă de vânt.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu