Tatăl nostru şi pâine

Aievea sunt, îmi place să le ştiu în vis
ce azi se cheamă înfometare.
Copii abandonaţi, bătrânii părăsiţi
orfelinate sumbre, cârciumi funerare.

E adevărat şi aş vrea în vis să fie
tot ce blestem căzu ca o ruşine.
E adevărat şi parcă-o lungă tragedie
ne otrăveşte traiul, nădejdea de mai bine.

O cârciumă eu vad în miez de noapte,
flăcări verzi dansează ca-n iad,
boabe de fosfor, albe, răscoapte,
picură-n pahare, sfârâie şi ard.

Pierdut în patimi, mut şi-ntunecat,
robul Tău, Doamne, soarbe din pahar
otrava vicleană, alcoolul distilat
plătit cu trudnice braţe, chin şi-amar.

Undeva-l aşteaptă în miez de noapte
copiii înfometaţi de tată şi pâine,
cu mânuţele fragede, curate
se roagă pentru ziua cea de mâine.

Dar la cârciumă e-n toi veselia,
prin fum de ţigară beţivii înjură,
femei pierdute îşi fac meseria
şi diavolul le toarnă vorbe de hulă.

În fiecare noapte, iadul varsă jar
şi cârciuma, ca o răsuflare fierbinte,
spulberă scântei ca dintr-un amnar
şi focul s-aprinde în minţi ameţite.

Îmi place în vis să le ştiu:
cârciuma murdară, taverna mormânt…
Dar aici sunt toate: sticla cu rachiu,
flăcările verzi, iadul pe pământ.

Doar tu, Iisuse, te mai răstigneşti,
Golgotele le mai colinzi prin lume,
ai grijă de copiii Tăi şi le mai pune
pe Tatăl Sfânt şi-o pâine, -n rugăciune.