de Gavriil Stiharul
n poiană, un schimnic îmbrăcat ca un
păstor - cămaşă de in, cioareci, cojoc lung până la călcâie, brâu stacojiu,
opinci ciobăneşti - şedea pe un frumos tron dantelat în piatră. Tronul era
lucrat cu măiestrie şi era acoperit un strat gros de muşchi. În faţa
schimnicului, suspendată în aer, se află o balanţă. G. face câţiva paşi în
direcţia schimnicului şi-şi aude limpede propria voce venind dinlăutrul
sufletului său, o voce care îi opreşte: "Să nu mergi mai departe!"
Surpins, G. împietreşte de spaimă. Îl priveşte mai bine pe schimnic şi i se
pare că faţa lui străluceşte nefiresc, asemenea luceafărului de dimineaţă, o
strălucire ce sporea necontenit, aşa că G. crede că în curând va lumina întreg
cerul şi pământul. De gâtul schimnicului atârnă un şirag de mătănii cu boabe
sculptate în cremene. G. pironeşte privirea pe ele şi încearcă să le numere:
trei sute. Într-un târziu, fără să privească la G., schimnicul îi face semn cu
mâna dreaptă să se apropie şi îi zice: "Ai fost oprit pentru că în
gândurile tale se strecuraseră patimile. Eu sunt Unchiaşul. Acum îngenunchează
şi te mărturiseşte." G. îngenunchează cu amândoi genunchii, ca dinaintea
sfântului altar, şi se spovedeşte Unchiaşului, dar numai cu gândul, fără să-şi
mişte buzele, fără să scoată un cuvânt, şi el se minunează cum Unchiaşul îi
poate auzi gândurile. Unchiaşul îşi scoate mătăniile de la gât şi i le trece
peste grumaz. Lui G. i se par nespus de grele şi îşi pleacă fără să vrea capul
până când bărbia îi atinge pieptul. "Trebuie să înduri dacă vrei să vezi
lucrurile viitoare", şopteşte Unchiaşul cu blândeţe.” „De altfel, ai să te
obişnuieşti repede", adaugă Unchiaşul imediat şi continuă, "acum
numără patruzeci de boabe pe mătăniile tale.” "G. numără cele patruzeci de
boabe cerute, îşi îndreptă anevoie grumazul, şi vede surprins că se făcu
întuneric. Razele lunii, ca o cămaşă lungă şi argintie, înveşmântau trupurile
brazilor, dându-le o înfăţişare ireală, stranie şi feerică. Deodată, este
cuprins de un sentiment ciudat: se simte ca fiind născut din nou. Se lasă
cuprins de o senzaţie familiară, dulce, de siguranţă. Doar câteva clipe...
Dintr-o dată, zăreşte în faţă un bărbat aflat în puterea vârstei, îmbrăcat
într-un costum scump, cernit, care venea molcom spre Unchiaş. Ţine în mâini un
lanţ lung făcut din zale groase de oţel şi îl aşază cu grijă pe talerul din
stânga balanţei. Pare că lanţul creşte adăugându-i-se necontenit câte o za.
Talerul coboară imediat şi în poiană se aude tânguirea a mii de glasuri de
copii, de femei şi de bărbaţi. Copiii plâng, bărbaţii gem, femeile bocesc ca
după mort. De Unchiaş se apropie un olog, care venise într-o lectică purtată de
patru oameni voinici, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi. Ologul era un bărbat
uscăţiv, avea o frunte îngustă şi o privire tăioasă. Scoate din sân o pungă din
piele de căprioară în care se aflau bucăţi de aur şi o aşază pe talerul din
dreapta. Acesta coboară cu repeziciune. Bărbatul cel îmbrăcat în costumul
cernit merge la un pitic ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare,
îngenunchează şi povesteşte ce s-a întâmplat. Înfuriat, piticul ordonă
bărbatului în costum cernit să lege cu lanţul făurit din zale de oţel miile de
oameni aflaţi în poiană. Cei mai curajoşi dintre ei se împotrivesc, dar sunt
repede înfrânţi. Alţii încearcă să fugă. La un semn al piticului, din pădurea
apropiată îşi fac apariţia călăreţi ce îi prind cu arcanul pe cei fugari, dar
alţii reuşesc să se facă nevăzuţi în pădure. Piticul trece capetele lanţului
prin toarta unui lacăt masiv de oţel, apoi prinde lacătul în două belciuge pe
care le pironeşte de o stâncă mare, la poalele căreia se afla un lup alb. Apoi
încuie lacătul cu o cheie ce seamănă cu un corb în zbor. Pune cheia sub o
piatra grea şi dă lupului poruncă să stea de pază zi şi noapte. Lui G. i se
pare ca lupul are ceva omenesc, dar nu-şi dă seama ce şi simte că trebuie sa
facă ceva pentru nenorociţii luaţi în robie. G. se repede să ia cheia, dar
lupul urlă atât de tare şi sinistru, încât G. îşi simte picioarle paralizate.
Unchiaşul parcă lăcrimează. "Nu sunt ai tăi, ci ai mei!" strigă
ologul piticului şi porunceşte unuia dintre slujitori să ridice piatra şi să ia
cheia. Piticul ridică toiagul şi-l ameninţă: "Nu vor fi niciodata ai tăi
atâta timp cât eu
trăiesc!", apoi se trage deoparte. "Încă nu s-a terminat, priveşte
aici!" se aude un glas de femeie ce venea dinspre balanţă. Femeia căreia
îi aparţine glasul avea un chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini şi purta
o diademă de argint pe cap. Ţine în mâna dreapta un hrisov, iar în stânga un
pelican cu penele albe ca zăpada. Lângă ea se găseşte un tânăr bine făcut,
părând a fi fiul ei. Tânărul are în mâna dreaptă un paloş strălucitor. Femeia
pune pe talerul ce rămăsese liber hrisovul. Sub greutatea lui, balanţa se
înclină. În acea clipă, cei înlănţuiţi izbucnesc stigăte de urare. "Du-te
şi ia cheia şi slobozeşte pe oameni!" zice femeia tânărului. Lupul alb,
care păzea cu străşnicie piatra sub care se afla cheia, se repede la ei, voind
să-i sfâşie, dar tânărul îl răpune cu paloşul. Apoi, ridică piatra, ia cheia,
dar călăreţii piticului îşi încordează arcurile şi slobozesc săgeţi pentru a-i
ucide pe oameni. G. ar vrea să stige la ei să se ferească, dar şi de astă dată
se simte paralizat. În schimb, vede cum femeia îşi trimite pelicanul. Pelicanul
îşi ia zborul cu un ţipăt sfâşitor şi G. se minunează văzând cum dintr-un
singur pelican se fac mulţi, atât de mulţi încât umplu întreaga zare. Toţi
pelicanii zboară în faţa săgeţilor şi se lasă străpunşi. Doborâţi şi în agonie,
ei rostesc silabe familiare lui G.: " ki-ri-e-e-le-i- son,
ki-ri-e-e-le-i-son" ca într-un cor bisericesc. Tânărul ridică piatra, ia
lacătul, îl descuie şi îi elibereaza pe cei înrobiţi, apoi îl înlăţuieşte pe
pitic zicând :"să stai aşa legat preţ de o sută de boabe de mătănii".
Arcaşii piticului îl părasesc şi fug. Din mulţimea slobozită ies câţiva bărbaţi
şi câteva femei. Bărbaţii aveau câte o căţuie plină cu tămâie şi tămâiază
pelicanii străpunşi de săgeţi. Femeile cu câte o cunună de trandafiri îi
încununează. Cei fugiţi în pădure se întorc şi îngenunchează la picioarele
tânărului zicând: "Iată, îţi vom sluji doar ţie." Tânărul ia punga cu
bani de pe talerul balanţei şi o aruncă ologului în faţă zicând: "Nu poţi
tu să-mi cumperi dreptul meu înscris în hrisoave!" Dintr-o dată are loc o
minune: punga se deschide şi din ea curge necontenit aur, mult mai mult decât
pusese ologul pe taler. Cei patru slujitori aruncă lectica şi, plini de
lăcomie, se reped să strângă aurul de pe jos. Se repede şi ologul târându-se pe
brânci pentru a-şi recupera măcar aurul pe care-l adusese, dar este călcat în
picioare de ceilalţi. Plini de lăcomie, toţi cei patru slujitori ajung să se
omoare între ei. G. se bucură şi se minunează de acest sfârşit fericit. G. se
întreabă: "Oare ce scrie în hrisov?" Atunci, aude limpede vocea
Unchiaşului : "Patimile ţi s-au strecurat iarăşi în gânduri. Ai răgaz patruzeci
de zile să te cureţi." "Unchiaşule”, zice G. şi vocea şi-o aude clar
răsunând înlăuntru, „la ce-mi folosesc cele văzute dacă nu ştiu ce înseamnă.
Tălmăceşte-mi te rog." Dar G. obsearvă că în poiană se făcu dimineaţă.
Pâlca zorilor învăluie brazii şi aceştia păreau că poartă o mantie de aburi. Un
vânt subţire şerpuieşte prin iarbă înfiorând-o. Nici urmă de Unchieş, de munte
şi de cetate... Au trecut patruzeci de zile de când a fost în poiană şi în tot
acest răstimp G. a trăit ca un pustnic, doar cu pâine şi apă. Acum este cuprins
de fel de fel de îndoieli care nu-i dau pace: "Care să fie tălmăcirea?
Cine este Unchiaşul? Desigur, el este Sfântul creştin, care, judecând după
port, este şi păstor. Faptul că stă pe un tron de piatră arată că ocupă un loc de
cinste în Biserica strămoşească, piatra semnificând temelia Bisericii. Stratul
de muşchi ce îmbracă tronul închipuie, vechimea, aşadar Biserica este foarte
bătrână. Balanţa suspendata în aer închipuie, fără doar şi poate, biruinţa
vremelnică a unor lucruri asupra altora. Biserica este sfântă, acest lucru
fiind arătat de strălucirea ei asemenea luceafărului de dimineaţă şi din
aceasta cauză nimeni nu trebuie să se apropie de ea decât purificat prin
lacrimile pocăinţei. De aceea, vocea mea înterioară m-a oprit. Şiragul de
mătanii cu boabele de cremene şi cu o cruce de cremene la capăt închipuie taina
darului profeţiei. Numărul trei sute poate să arate că evenimentele viitoare se
pot desfăşura pe o perioadă de trei sute de zile, poate săptămâni, poate luni, poate
ani, poate decenii, poate secole. Faptul că mătăniile sunt grele şi mă fac
să-mi aplec grumazul arată ca nu-i dat oricui să poarte cu uşurinţă o asemenea
povară, ci numai Unchiaşului care mi-a transmis darul pe care l-a căpătat prin
nevoinţe. Unchiaşul îmi porunceşte să număr patruzeci de boabe, care semnifica
unităţi de timp, poate zile, poate săptâmani, poate luni, poate ani, poate
decenii, poate secole. În poiana s-a facut întuneric, ceea ce ar putea însemna
că întunericul a îngenuncheat lumina. Ideea este întărită de viziunea lanţului.
Acesta închipuie robia, iar zalele groase de oţel arată că nu-i chip să fie
rupte sau tăiate cu uşurinţă. Ele sporesc necontenit arătând că tot mai mulţi
oameni vor fi înlănţuiţi. Bărbatul ce aduce lanţul este unealta unui tiran, al
piticului ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, ce vrea să
întroneze împărăţia robiei printre oameni. Piticul este poate un preot păgân
sau un mag biruit cu foarte mult timp în urmă, care acum, în Noua Eră, simte că
a venit vremea lui şi nutreşte gânduri de răzbunare, vrând sa reînvie
păgânismul. Dar banii ologului atârnă mai greu decât lanţul piticului şi arată
că, deşi omuleţul va reuşi să-i robească pe oameni, timpul robiei va fi scurt,
căci robii vor fi revendicaţi de olog, căci el este rânduit să devină noul
stăpân. Piticul, sperând poate să scape de olog prin puterea magiei, purcede la
înlănţuirea oamenilor. Cei care fug sunt prinşi de călăreţi, slugile şi
uneltele piticului, şi aduşi înapoi. Lupul alb pe care el îl rânduieşte să
păzească cheia arată că este şi el o unealta a magului, căci lupul alb era un
animal sacru pentru popoarele barbare de dininainte de încreştinare. Cheia,
unealta cu care piticul încuie lacătul, este în formă de corb deoarece, în
vremurile păgânismului, zeiţele războiului şi ale duhurilor se preschimbau în
astfel de păsări, care zburau deasupra câmpului de luptă pentru a înrobi
sufletele celor căzuţi. Lupul are ceva omenesc, arătând limpede puterea magică
de a se tranforma, de a fi om în timpul zilei şi fiară în timpul nopţii. Ologul
care călătoreşte cu lectica poate fi un mare bancher, o mare corporaţie
financiară sau un sistem financiar. Cei patru oameni ar putea însemna alte
corporaţii sau sisteme pe care se sprijină. Forţa financiară se foloseşte de
aur pentru a-i smulge magului roadele. În scena finală îşi face apariţia o
femeie virtuoasă, care, împreuna cu fiul ei, va elibera pe cei înrobiţi de
forţele magiei şi a banilor, deoarece hrisovul triumfă asupra puterii
financiare. O ultima zvârcoliere a ocultismului pagân: călareţiii îi săgetează
pe cei înrobiţi, dar pelicanul este trimis să se jertfească, lăsându-se
străpuns de săgeţi. Cine este pelicanul? Este pasărea care îşi sfâşie pieptul
pentru ca sângele să învie puii. O alegorie pentru moartea ca sacrificiu a
sfinţilor martiri pentru salvarea oamenilor. Minunea cu pelicanul care se
multiplică miraculos poate semnifica faptul ca sângele martirilor este sămânţa
Bisericii. În agonie, pelicanii se roagă. Faptul că piticul este înlănţuit
arată că revenirea misterelor păgâne a fost stopată pe o perioadă de o sută de
boabe de mătănii, ceea ce poate să însemne o sută de zile, săptămâni, luni,
ani, decenii, secole. Pelicanii căzuţi sunt tămâiaţi creştineşte, aceasta
arătând că sunt martirii cei de pe urmă. Cei fugiţi în pădure în timpul
înrobirii se întorc. Tânărul returnează ologului investiţia împreună cu o
dobândă uriaşă, aşa că de acum oamenii sunt cu adevărat liberi. Banii îi vor
aduce ologului, precum şi slujitorilor lui, pieirea. Plătirea datoriei a fost
posibilă datorită înscrisului din hrisov ..." G. simte o bucurie de nespus
văzând cum a pătrunde cu mintea semnificaţia tainică a vedeniei. Dar a mai
rămas ceva: hrisovul. Oare ce scrie în hrisov? Aici este toată înţelepciunea
[...]
Din ciclul “Amintiri din Cer”
*Aviz amatorilor de plagiat copy-paste-işti! În textul de faţă a fost inserat un minitext încifrat, prin care se poare identifica autorul real, precum şi un scurt blestem împotriva profanatorilor de texte, aşa cum se obişnuia în Evul Mediu. Orice eventuală preluare trebuie să-l indice neapărat pe autorul real, Gavriil Stiharul, precum şi sursa, în acest caz: blog-ul "Ortodoxie şi stihuri".
Postări
