Profeţii despre România. Primul mesaj lăuntric

Gavriil Stiharul

Profeţii despre România

CAP. I

Viziunea din „Poiana Descătuşării“

în poiană, un schimnic, îmbrăcat ca un păstor – cămaşă de in, cioareci, cojoc lung până la călcâie, brâu stacojiu, opinci ciobăneşti – , şedea pe un frumos tron dantelat în piatră. Tronul era lucrat cu măiestrie şi era acoperit un strat gros de muşchi. În faţa schimnicului, suspendată în aer, se află o balanţă. G. face câţiva paşi în direcţia schimnicului şi-şi aude limpede propria voce venind dinlăutrul sufletului său, o voce care îi opreşte:

— Să nu mergi mai departe!

Surpins, G. împietreşte de spaimă. Îl priveşte mai bine pe schimnic şi i se pare că faţa lui străluceşte nefiresc, asemenea luceafărului de dimineaţă, o strălucire ce sporea necontenit, aşa că G. crede că în curând va lumina întreg cerul şi pământul. De gâtul schimnicului atârna un şirag de mătănii cu boabe sculptate în cremene. G. pironeşte privirea pe ele şi încearcă să le numere: trei sute. Într-un târziu, fără să privească la G., schimnicul îi face semn cu mâna dreaptă să se apropie şi îi zice:

— Ai fost oprit pentru că în gândurile tale se strecuraseră patimile. Eu sunt Unchiaşul. Acum îngenunchează şi te mărturiseşte.

G. îngenunchează cu amândoi genunchii, ca dinaintea sfântului altar, şi se spovedeşte Unchiaşului, dar numai cu gândul, fără să-şi mişte buzele, fără să scoată un cuvânt, şi el se minunează cum Unchiaşul îi poate auzi gândurile. Unchiaşul îşi scoate mătăniile de la gât şi i le trece peste grumaz. Lui G. i se par nespus de grele şi îşi pleacă fără să vrea capul până când bărbia îi atinge pieptul.

— Trebuie să înduri dacă vrei să vezi lucrurile viitoare, şopteşte Unchiaşul cu blândeţe. De altfel, ai să te obişnuieşti repede, adaugă Unchiaşul imediat şi continuă, acum numără patruzeci de boabe pe mătăniile tale.

G. numără cele patruzeci de boabe cerute, îşi îndreaptă anevoie grumazul, şi vede surprins că se făcu întuneric.

Razele lunii, ca o cămaşă lungă şi argintie, înveşmântau trupurile brazilor, dându-le o înfăţişare ireală, stranie şi feerică. Deodată, este cuprins de un sentiment ciudat: se simte ca fiind născut din nou. Se lasă cuprins de o senzaţie familiară, dulce, de siguranţă. Doar câteva clipe... Dintr-o dată, zăreşte în faţă un bărbat aflat în puterea vârstei, îmbrăcat într-un costum scump, cernit, care venea molcom spre Unchiaş. Ţine în mâini un lanţ lung făcut din zale groase de oţel şi îl aşază cu grijă pe talerul din stânga balanţei. Pare că lanţul creşte adăugându-i-se necontenit câte o za. Talerul coboară imediat şi în poiană se aude tânguirea a mii de glasuri de copii, de femei şi de bărbaţi. Copiii plâng, bărbaţii gem, femeile bocesc ca după mort.

De Unchiaş se apropie un olog, care venise într-o lectică purtată de patru oameni voinici, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi. Ologul era un bărbat uscăţiv, avea o frunte îngustă şi o privire tăioasă. Scoate din sân o pungă din piele de căprioară în care se aflau bucăţi de aur şi o aşază pe talerul din dreapta. Acesta coboară cu repeziciune. Bărbatul cel îmbrăcat în costumul cernit merge la un pitic ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, îngenunchează şi povesteşte ce s-a întâmplat. Înfuriat, piticul ordonă bărbatului în costum cernit să lege cu lanţul făurit din zale de oţel miile de oameni aflaţi în poiană. Cei mai curajoşi dintre ei se împotrivesc, dar sunt repede înfrânţi. Alţii încearcă să fugă. La un semn al piticului, din pădurea apropiată îşi fac apariţia călăreţi ce îi prind cu arcanul pe cei fugari, dar alţii reuşesc să se facă nevăzuţi în pădure.

Piticul trece capetele lanţului prin toarta unui lacăt masiv de oţel, apoi prinde lacătul în două belciuge pe care le pironeşte de o stâncă mare, la poalele căreia se afla un lup alb. Apoi încuie lacătul cu o cheie ce seamănă cu un corb în zbor. Pune cheia sub o piatra grea şi dă lupului poruncă să stea de pază zi şi noapte. Lui G. i se pare că lupul are ceva omenesc, dar nu-şi dă seama ce şi simte că trebuie sa facă ceva pentru nenorociţii luaţi în robie. G. se repede să ia cheia, dar lupul urlă atât de tare şi sinistru, încât G. îşi simte picioarle paralizate. Unchiaşul parcă lăcrimează.

— Nu sunt ai tăi, ci ai mei! strigă ologul piticului şi porunceşte unuia dintre slujitori să ridice piatra şi să ia cheia.

Piticul ridică toiagul şi-l ameninţă:

— Nu vor fi niciodata ai tăi atâta timp cât eu trăiesc! apoi se trage deoparte.

— Încă nu s-a terminat, priveşte aici! se auzi un glas de femeie ce venea dinspre balanţă.

Femeia căreia îi aparţine glasul avea un chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini şi purta o diademă de argint pe cap. Ţine în mâna dreapta un hrisov, iar în stânga un pelican cu penele albe ca zăpada. Lângă ea se găseşte un tânăr bine făcut, părând a fi fiul ei. Tânărul are în mâna dreaptă un paloş strălucitor. Femeia pune pe talerul ce rămăsese liber hrisovul. Sub greutatea lui, balanţa se înclină. În acea clipă, cei înlănţuiţi izbucnesc în stigăte de urare.

— Du-te şi ia cheia şi slobozeşte pe oameni! zise femeia tânărului.

Lupul alb, care păzea cu străşnicie piatra sub care se afla cheia, se repede la ei, voind să-i sfâşie, dar tânărul îl răpune cu paloşul. Apoi, ridică piatra, ia cheia, dar călăreţii piticului îşi încordează arcurile şi slobozesc săgeţi pentru a-i ucide pe oameni. G. ar vrea să strige la ei să se ferească, dar şi de astă dată se simte paralizat. În schimb, vede cum femeia îşi trimite pelicanul.

Pelicanul îşi ia zborul cu un ţipăt sfâşitor şi G. se minunează văzând cum dintr-un singur pelican se fac mulţi, atât de mulţi încât umplu întreaga zare. Toţi pelicanii zboară în faţa săgeţilor şi se lasă străpunşi. Doborâţi şi în agonie, ei rostesc silabe familiare lui G.: " ki-ri-e-e-le-i- son, ki-ri-e-e-le-i-son", ca într-un cor bisericesc.

Tânărul ridică piatra, ia lacătul, îl descuie şi îi elibereaza pe cei înrobiţi, apoi îl înlăţuieşte pe pitic zicând :

— Să stai aşa legat preţ de o sută de boabe de mătănii.

Arcaşii piticului îl părasesc şi fug.

Din mulţimea slobozită ies câţiva bărbaţi şi câteva femei. Bărbaţii aveau câte o căţuie plină cu tămâie şi tămâiază pelicanii străpunşi de săgeţi. Femeile, cu câte o cunună de trandafiri, îi încununează. Cei fugiţi în pădure se întorc şi îngenunchează la picioarele tânărului zicând:

— Iată, îţi vom sluji doar ţie.

Tânărul ia punga cu bani de pe talerul balanţei şi o aruncă ologului în faţă zicând:

— Nu poţi tu să-mi cumperi dreptul meu înscris în hrisoave!

Dintr-o dată are loc o minune: punga se deschide şi din ea curge necontenit aur, mult mai mult decât pusese ologul pe taler. Cei patru slujitori aruncă lectica şi, plini de lăcomie, se reped să strângă aurul de pe jos. Se repede şi ologul târându-se pe brânci pentru a-şi recupera măcar aurul pe care-l adusese, dar este călcat în picioare de ceilalţi. Plini de lăcomie, toţi cei patru slujitori ajung să se omoare între ei. G. se bucură şi se minunează de acest sfârşit fericit. G. se întreabă: „Oare ce scrie în hrisov?“ Atunci, aude limpede vocea Unchiaşului:

— Patimile ţi s-au strecurat iarăşi în gânduri. Ai răgaz patruzeci de zile să te cureţi.

— Unchiaşule, zise G. şi vocea şi-o aude clar răsunând înăuntru, la ce-mi folosesc cele văzute dacă nu ştiu ce înseamnă. Tălmăceşte-mi, te rog!

Dar G. obsearvă că în poiană se făcu dimineaţă. Pâlca zorilor învăluie brazii şi aceştia păreau că poartă o mantie de aburi. Un vânt subţire şerpuieşte prin iarbă înfiorând-o. Nici urmă de Unchiaş, de munte şi de cetate...

Au trecut patruzeci de zile de când a fost în poiană şi în tot acest răstimp G. a trăit ca un pustnic, doar cu pâine şi apă. Acum este cuprins de fel de fel de îndoieli care nu-i dau pace:

„Care să fie tălmăcirea? Cine este Unchiaşul? Desigur, el este Sfântul creştin, care, judecând după port, este şi păstor. Faptul că stă pe un tron de piatră arată că ocupă un loc de cinste în Biserica strămoşească, piatra semnificând temelia Bisericii. Stratul de muşchi, ce îmbracă tronul închipuie, vechimea, aşadar Biserica este foarte bătrână. Balanţa suspendată în aer închipuie, fără doar şi poate, biruinţa vremelnică a unor lucruri asupra altora. Biserica este sfântă, acest lucru fiind arătat de strălucirea ei asemenea luceafărului de dimineaţă şi, din aceasta cauză, nimeni nu trebuie să se apropie de ea decât purificat prin lacrimile pocăinţei. De aceea, vocea mea interioară m-a oprit. Şiragul de mătănii cu boabele de cremene şi cu o cruce de cremene la capăt închipuie taina darului profeţiei. Numărul trei sute poate să arate că evenimentele viitoare se pot desfăşura pe o perioadă de trei sute de zile, poate săptămâni, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. Faptul că mătăniile sunt grele şi mă fac să-mi aplec grumazul arată că nu-i dat oricui să poarte cu uşurinţă o asemenea povară, ci numai Unchiaşului care mi-a transmis darul pe care l-a căpătat prin nevoinţe. Unchiaşul îmi porunceşte să număr patruzeci de boabe, care semnifică unităţi de timp, poate zile, poate săptămâni, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. În poiană s-a făcut întuneric, ceea ce ar putea însemna că întunericul a îngenuncheat lumina. Ideea este întărită de viziunea lanţului. Acesta închipuie robia, iar zalele groase de oţel arată că nu-i chip să fie rupte sau tăiate cu uşurinţă. Ele sporesc necontenit arătând că tot mai mulţi oameni vor fi înlănţuiţi. Bărbatul ce aduce lanţul este unealta unui tiran, a piticului ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, ce vrea să întroneze împărăţia robiei printre oameni. Piticul este poate un preot păgân sau un mag biruit cu foarte mult timp în urmă, care acum, în Noua Eră, simte că a venit vremea lui şi nutreşte gânduri de răzbunare, vrând sa reînvie păgânismul. Dar banii ologului atârnă mai greu decât lanţul piticului şi arată că, deşi omuleţul va reuşi să-i robească pe oameni, timpul robiei va fi scurt, căci robii vor fi revendicaţi de olog, căci el este rânduit să devină noul stăpân. Piticul, sperând poate să scape de olog prin puterea magiei, purcede la înlănţuirea oamenilor. Cei care fug sunt prinşi de călăreţi, slugile şi uneltele piticului, şi aduşi înapoi. Lupul alb pe care el îl rânduieşte să păzească cheia arată că este şi el o unealtă a magului, căci lupul alb era un animal sacru pentru popoarele barbare de dininainte de încreştinare. Cheia, unealta cu care piticul încuie lacătul, este în formă de corb, deoarece, în vremurile păgânismului, zeiţele războiului şi ale duhurilor se preschimbau în astfel de păsări, care zburau deasupra câmpului de luptă, pentru a înrobi sufletele celor căzuţi. Lupul are ceva omenesc, arătând limpede puterea magică de a se tranforma, de a fi om, în timpul zilei, şi fiară, în timpul nopţii. Ologul care călătoreşte cu lectica poate fi un mare bancher, o mare corporaţie financiară sau un sistem financiar. Cei patru oameni ar putea însemna alte corporaţii sau sisteme pe care se sprijină. Forţa financiară se foloseşte de aur pentru a-i smulge magului roadele. În scena finală îşi face apariţia o femeie virtuoasă, care, împreuna cu fiul ei, va elibera pe cei înrobiţi de forţele magiei şi a banilor, deoarece hrisovul triumfă asupra puterii financiare. O ultima zvârcoliere a ocultismului pagân: călareţii îi săgetează pe cei înrobiţi, dar pelicanul este trimis să se jertfească, lăsându-se străpuns de săgeţi. Cine este pelicanul? Este pasărea care îşi sfâşie pieptul pentru ca sângele să învie puii. O alegorie pentru moartea ca sacrificiu a sfinţilor martiri pentru salvarea oamenilor. Minunea cu pelicanul care se multiplică miraculos poate semnifica faptul ca sângele martirilor este sămânţa Bisericii. În agonie, pelicanii se roagă. Faptul că piticul este înlănţuit arată că revenirea misterelor păgâne a fost stopată pe o perioadă de o sută de boabe de mătănii, ceea ce poate să însemne o sută de zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole. Pelicanii căzuţi sunt tămâiaţi creştineşte, aceasta arătând că sunt martirii cei de pe urmă. Cei fugiţi în pădure, în timpul înrobirii, se întorc. Tânărul returnează ologului investiţia împreună cu o dobândă uriaşă, aşa că, de acum, oamenii sunt cu adevărat liberi. Banii îi vor aduce ologului, precum şi slujitorilor lui, pieirea. Plătirea datoriei a fost posibilă datorită înscrisului din hrisov ...”

G. simte o bucurie de nespus văzând cum poate pătrunde cu mintea semnificaţia tainică a vedeniei. Dar a mai rămas ceva: hrisovul. Oare ce scrie în hrisov? Aici este toată înţelepciunea...

CAP. II

Primul mesaj lăuntric

Motto:

„Calea aici ce greu se găseşte. Nu-i nimenea să te îndrepte. Numai târziu, numai o clipă uitată pe urmă şi ea, îţi dezvăluie nebănuitele trepte."

(Lucian Blaga)

La puţin timp de la prima întâlnire cu Unchiaşul, G. visă ceva neobişnuit. Se făcea că o scară cu o infinitate de trepte şerpuia spre abis, precum cochilia de calcar a unui melc uriaş. G. păşeşte atent pe fiecare treaptă sculptată parcă în lumină. Vârtejul de piatră ce părea că purcede din adânc, un adânc nebănuit şi nesfârşit, se înşuruba în Univers, avansând în sensul invers acelor de ceasornic. Un sentiment plăcut îl cuprinse pe G. Un fior magnetic sacru şi familiar. Cu fiecare treaptă, lumina devine mai intensă. Dintr-o dată, vede o uşă de piatră aflată lateral. O împinge uşor cu mâna şi ea se deschide. Se pomeneşte într-o sală majestuoasă, discret luminată. Bolta se sprijinea pe douăsprezece coloane de marmură. Pereţii erau sculptaţi, totul având înfăţişarea unei dantelării minerale lăsând să pătrundă prin ochiurile sala o lumină colorată de vitralii. În mijlocul sălii, o masă de marmură. Pe ea, un pergament pe care era scris ceva. G. se apropie şi se apleacă asupra lui. Văzu un scris caligrafic, cu semne necunoscute. Totuşi, lucru de mirare, G. putu să citească. Era scris un singur cuvânt: „Acasă".

G. cere ajutor Unchiaşului. O voce blândă, caldă şi familiară îi vorbeşte lăuntric: „Scara cu multe trepte coboară în abisul subconştientului tău. Şerpuieşte printre gânduri şi emoţii asemenea cochiliei unui melc. O lumină fosforescentă vine din interior, atât cât să nu te rătăceşti. Este lumina divină. O uşă de piatră se află lateral. Cea dintâi uşă. Dă într-o sala majestuoasă a cărei boltă se sprijină pe douăsprezece coloane, cele douăsprezece luni ale anului. Douăsprezece adevăruri. În mijlocul sălii se află masa supremei afirmaţii, iar pe ea un pergament pe care este scris supremul cuvânt. Unul singur: «Acasă». Ai pătruns, aşadar, în sala primului popas şi ai citit primul mesaj către semenii tăi. Acum împărtăşeşte-l cu ceilalţi. Ajută-i pe semenii tăi să ajungă acolo şi să-l vadă cu ochii lor.“

G. se trezeşte brusc şi, după câteva clipe, înţelese că primise un mesaj în somn şi că acest mesaj este cheia de boltă ce-l va călăuzi să meargă înainte. Înţelese că de acum înainte călăuzirea Unchiaşului s-a încheiat. Nu va mai avea nevoie de el, căci i-a fost descoperită calea directa ce-l va duce la Adevăr. A înţeles că orice mesaj profetic trebuie văzut lăuntric de fiecare, căci fiecăruia i s-a dat acest dar. Oamenii aleg liber să-l folosească sau nu. Aleg să pătrundă în propriul lor subconştient sau să asculte retorica altora. Aleg să vadă ei înşişi sau să-i lase pe alţii să vadă pentru ei. Ei sunt ca nişte orbi ce poartă în cârcă pe văzători şi-i roagă să vadă în locul lor. Dar şi văzătorii au nevoie de picioarele orbilor, căci sunt tot atât de infirmi ca şi aceştia, în spatele cărora stau. „Dar ce să însemne acest «Acasă»?“ se întreabă G. încurcat, şi pentru prima dată simţi lipsa Unchiaşului. „Desigur“, îşi răspunse el, „aici sunt acasă... Pentru totdeauna!“

CAP. III

Al doilea mesaj lăuntric:

înviere în „Cimitirul speranţelor pierdute”

G. se minună cât de uşor ajunsese în împărăţia subconştientului şi nu-şi dădea bine seamă dacă mai visează încă. Se afla în odaia lui pe care o ştia dintotdeuna şi constată că toate lucrurile sunt la locul lor: masă simplă de stejar, scaunele, mică bibliotecă asupra căreia timpul îşi lăsase amprenta şi pendulă veche de peste o sută de ani. Deschise larg fereastra ce dădea în pădure şi priveliştea minunată pe care o ştia dintotdeauna veni să-i întărească convigerea că se afla în lumea reală şi că totul este aievea. Privi norii albi ale căror nebănuite forme ar fi invitat pe orice muritor la visare şi se lasă purtat de metamorfoză lor celestă. Înţelese că trebuie să caute aici, în viaţa reală, ceea ce fantasmele vedeniei de noapte îi revelaseră într-un moment de graţie, ca un preludiu a unei pasionate căutări de-o viaţa. Să caute aici? De unde să înceapă? În nerăbdarea lui ar fi vrut să vadă dintr-o dată cerurile deschise şi draperiile ignoranţei date la o parte ca în profeţiile sacre. Totuşi nu se întâmpla aşa şi G. avea să petreacă ani de zile în neistovite căutări prin munţi, peşteri, schituri, locuri sacre. Fără somn. Fără odihnă. Fără popas. De fapt ce căuta el? Poartă pe care aceeaşi graţie divină să i-o deschidă spre subconştient.

Ocazia s-a ivit într-o binecuvântată zi de vară, în preajmă Sânzienelor, când, aflându-se pe o culme acoperită cu jnepeni, văzu o pasăre cernită strângandu-şi aripile şi picând că o săgeată la sol. G. cercetă locul unde căzu sperând să-i găsească trupul neînsufleţit, dar chiar acolo unde văzuse limpede că se izbise de glia mamă nu găsi absolut nimic. Se aşeză pe pământ chiar în locul acela şi stătu aşa o vreme.

Noaptea îl găsi în aceeaşi stare de priveghere şi primele stele clipiră deasupra lui cu o strălucire ciudată. O toropeală plăcută îi invadă fiinţa, semn că oboseala începe sa-şi spună cuvântul. Îşi aminti că privegherea este suprema probă iniţiatică a omului pe care nici Ghilgameş, nici cei trei ucenici ai lui Iisus nu au putut-o trece acolo, pe muntele Măslinilor.

Simţi cum se prăbuşeşte într-un hău ce părea fără fund şi se pomeni coborând în fugă o scară spiralată asemenea cochiliei unui melc uriaş, aşa cum visase el cu ceva timp în urmă sau doar i se păruse că visează. Îşi aminti de cuvântul „Acasă" şi îl pronunţă cu glas tare şi tresări la ecoul pe care nu-l bănuise. „Acasă" era repetat de zeci de ori până ajungea să se stingă undeva în infinit. O lumină vagă se revărsa pe trepte, dar de când G. repetă cuvântul misterios, se transformă el însuşi în lumină, aşa că acum ea era atât de intensă încât închise instinctiv ochii. Orbit, pipăi pereţii şi coborî mai atent pentru a nu cădea. I se păru că pereţii cedează şi el se afundă adânc în ei.

Deschise ochii şi mai uimit văzu că se află trântit undeva pe zăpadă sub crengile unui cireş bătrân. Era cireşul lui din fundul curţii, din vechea casă părintească, locul unde se născuse şi îşi petrecuse copilăria. Acum casa şi cireşul nu mai existau, căci propritatea fusese înstrăinată demult. Era o noapte senină de iarnă şi stelele sclipeau tăioase. Recunoscu imediat momentele acelea petrecute sub cireş într-un decembrie geros, din preajma Anului Nou. Îşi amintea totul cu o prospeţime uimitore. Atunci a văzut clar viitorul. A văzut deceniul de strâmtorare şi înfometare ce avea să vină, apoi vărsarea de sânge din timpul revoltei, confuzia de atunci, explozia de zvonuri asemenea unei bombe de distrugere în masă, execuţia conducătorilor, îmbogăţirea rapidă a unor indivizi, degradarea continuă a ţării, pauperizarea oamenilor, lichelismul politic, triumful minciunii şi al făţărniciei. Mai mai presus de toate a văzut Hrisovul. În el se găseau cuvintele de-o importantă crucială pentru ţara noastră. Cine le cunoştea, avea să cunoască şi transformarea. Căci duh de viaţa veşnică aveau cuvintele. Cine le pătrundea avea să pătrundă Taina. Căci în Hrisov era scris secretul semnelor pe care Dumnezeu ni le trimite neîncetat, dar pe care le ignorăm totdeauna. O galaxie de semne este zugrăvită pe fresca anilor, anotimpurior, zilelor. O parte din univers aşteaptă Secretul. Taină semnelor pe care G. o uitase, dar pe care acum avea să o recitească în hrisovul amintirilor. Odată reînviată, avea să vadă în fiecare semn o provocare şi o proorocire, aşa cum văzuse atunci, în acea noapte de iarnă din preajmă Anului Nou.

CAP. IV

Legământul lui Dumnezeu cu neamul românesc

Motto:

„Porumbii-proroci îşi scaldă aripile înnegrite de funingine în ploile de sus. Eu cânt – semne, semne de plecare sunt.”

(Lucian Blaga)

Hrisovul… Semnele… Putea G. să le tălmăcească? Se aşază pe una din treptele scării spiralate şi privi în gol. Lumina, care strălucise până atunci intens, diminuă sensibil până se stinse aproape de tot. Acum G. era cufundat într-un ocean de semiîntuneric şi îl cuprinse frică. O speranţă care revenise la viaţa era pe cale să se întoarcă în nefiinţă. O stea pâlpâia undeva în bezna subconştientului, atrâgandu-i atenţia. Un astru a cărui poziţie era inversată, strălucirea lui venind de jos, de undeva din inima pământului, sclipea ca un diamant. G. privi îndelung stelele, ce se aprindeau şi se stingeau necontenit, şi simţi o toropelă plăcută în întrega lui fiinţă.

Porni pe scară, călăuzit doar de lumina stelară, coborând treptele într-o lungă călătorie prin subconştient, prin somptuoasele odăi ale amintirilor. Revăzu cireşul bătrân al copilăriei şi trecu mai departe, spre ceva necunoscut şi sacru. La un moment dat, ceva îi dădu de înţeles că trebuie să se oprească. Simţi că picioarele îi sunt afundate în ceva mătăsos şi privi în jos. O iarbă fragedă se unduia sub adierea zefirului, mângâindu-i ritmic genunchii, parcă pământul s-ar fi aprins cu flăcări verzi, mistuind o jerfă. De jur-împrejur, zarzării fremătau, parcă încercând să se scuture de păsările care se năpustiseră asupra micuţelor poame dulci ca zahărul. În depărtare se vedea o cetate cu zidurile albe.

G. se apropie cu băgare de seamă şi se hotărî să intre. Bătu la o poartă masivă de aramă şi un oştean tânăr şi vânjos, cu mustăţi lungi, îi deschise imediat.

— Ce vrei, bre? i se adresa străjerul, ce era îmbrăcat cu o armura de oţel, bine lustruită, peste o cămaşă de zale.

— Dacă se poate, v-aş ruga să îmi daţi drumul înăuntru. Vin de departe şi va trebui să rămân peste noapte.

— Trebuie să-mi plăteşti parale, altfel nu-ţi dau drumul înăuntru, bre!

G. îi puse în palmă o monedă de aramă. Oşteanul o privi cu o vădită nemulţumire şi nu retrase mâna, dând de înţeles că mai trebuie să mai pună. G. îi mai puse una şi primi permisiunea să intre.

Înăuntru văzu bărbaţi şi femei îmbrăcaţi foarte diferit. Unii în haine de mătase brodate cu fir de aur, alţii în zdrenţe de postav ieftin. Când trecea un om de vază, un toboşar mergea înaintea lui bătând din darabană şi strigând celorlalţi să facă loc. Toţi se dădeau la o parte, lăsând un culoar liber pentru demnitar şi suită lui. Câţiva oşteni loveau fără milă cu biciul pe nefericiţii care nu se grăbeau îndeajuns. Ajunşi pe margine, toţi trebuiau să cadă în genunchi şi să privească în pământ. Dacă cineva ridica din întâmplare ochii, veghetorul poruncea oştenilor să-l salte şi să-l arunce într-o cuşcă ce se afla într-o căruţă, în urmă convoiului. Căruţă nu era trasă de cai, ci de patru oameni înhămaţi la ea.

G. avu ghinionul să întâlnească un astfel de convoi. O butcă cu un demnitar în ea trece cu mare fast pe uliţa principală. Mulţimea se dădu îngrozită la o parte. Neobişnuit cu astfel de moravuri, G. rămase derutat în mijlocul drumului. Imediat un oştean se repezi ca un uliu şi îl lovi cu biciul peste faţă, umeri, spate. Alţi doi oşteni, sosiţi degrabă, în luară pe sus şi îl aruncară în cuşcă mai mult mort decât viu. G. fu nevoit să privească prin zăbrelele cuştii jalnicul spectacol care îi provoca scârbă şi indignare.

Ajuns acasă, demnitarul dete porunci slugilor. G. fu dat jos şi dus înaintea lui. Era un bărbat îngrijit, ce se cunoştea a fi ieşit la obraze, brunet, cam la treizeci de ani, cu o barbă lungă, ce lucea nefiresc în lumină, semn că şi-o ungea cu uleiuri. Purta un caftan vişiniu, ornat cu fire de aur, meşteşugit lucrate, având la mâneci blană de samur. Pe cap avea un işlic de blană de samur. Fuma dintr-un ciubuc făcut din lemn de trandafir, frumos ornamentat. Faţa îi era oacheşă şi privirea vicleană. La dreapta şi la stânga se afla câte un slăvitor care îi cântă ditirambi, acompaniaţi fiind de un lăutar, ce se afla în spate, cu o cobză mare:

— O, preamărite stăpâne,/ Soare al nostru mare,/ Lumina câştigă în strălucire/ şi pământul în fericire/ când numele ţi-l şopteşte…

— Plecaţi! strigă bărbatul. Nu cântaţi, ci vă faceţi.

Lăsă să cadă câţiva gologani şi cei trei se aruncară în genunchi pentru a-i culege. Unul din gologani se rostogoli la picioarele demnitarului şi, cum primul slăvitor se târî să-l ia, stăpânul îi strivi mâna, apăsându-i-o cu talpa cizmei. Slăvitorul începu sa urle sinistru de durere.

Într-un târziu, demnitarul se răsti la G.:

— În genunchi, calicule! Să te văd că faci în faţa mea o sută de temenele.

Cum „calicul” nu se aruncă în genunchi, demnitarul continuă să urle:

—Puneţi-l în genunchi!

Oştenii îndeplini cu brutalitate porunca. Puţin mai calm, bărbatul se adresă lui G.:

— Cum îndrăzneşti, ştii cine sunt eu?

— Nu ştiu, domnule, sunt străin aici.

— Aşa deci, zise el mai potolit, atunci află că eu mă numesc Kir Iamandi, dar pentru tine sunt arhon Iamandi, ai înţeles?

— Am înţeles, arhon Iamandi.

— Acum să-mi spui ce treburi te aduce în cetatea noastră, făcu Iamandi cu glas mieros, voind să-l supună la un lung tacrir, care, se pare, îi făcea mare plăcere.

— Am venit pentru Hrisov, i-o întoarse G. stăpân pe sine. Curiozitatea bărbatului crescu la culme:

— Hrisov? Care Hrisov? Hrisovul ăla care îţi spune unde sunt ascunse paralele? De-aia ai bătut drumul până aici? Basne! Minciuni!

G. nu înţelegea de unde Iamandi ştia de legenda Hrisovului, căci era încredinţat că taină acestuia îi fu descoperită numai lui, în acea viziune din „Poiană Descătuşării“.

— Acum mă vei întrebă de unde ştiu, zise Iamandi ghicindu-i gândul, după ce trase din ciubuc o gura de fum. Ei bine, de la un calic ca tine ce i se zicea Unchiaşul, un techea-berchea, care născocise acest basn, îndemnând pe rumâni la revoltă. Potlogarul ăsta povestea tuturor că Hrisovul le dă dreptul ghiaurilor de rumâni să stăpânească Ţara Rumânească. Ba chiar să facă proorociri şi să slobozească şi alte neamuri. Am pus pe gealat să-i croiască o sută de bice. Ha! ha! ha!

Un sfetnic se aplecă şi-i şopti ceva la ureche. Faţa lui Iamandi se lumină.

— Uitasem. La noi umblă o basnă. Cică, înainte de a stăpâni noi pe aceste meleaguri, voi, rumânii, prinzând de veste că armia otomană este la Dunăre şi că vrea să intre în ţară, l-aţi înştiinţat în taină pe domnul vostru, Constantin, şi el a ascuns comoara într-o peşteră. Trădătorul ăsta, înainte de a fi dus la Stambul pentru a da socoteală şi a i se tăia capul, cum i se cuvine unui trădator, a întocmit un hrisov. Cred că ştii şi tu, de vreme ce umbli după acel Hrisov. Spune-mi cinstit, nu pentru asta ai venit?

— Îţi voi spune arhon Iamandi dacă îmi vei spune domnia ta mai întâi ce s-a întâmplat cu Unchiaşul”, zise G. hotărât.

— Aşa deci, se încruntă Iamandi, acum pui condiţii. Ei, bine, îţi voi spune. A reuşit să scape din temniţă şi să dispară, deşi nu ştiu cum a făcut, căci încuietoarea am găsit-o neatinsă. Poate că el te-a trimis aici să mă ispiteşti, să cauţi Hrisovul şi să găseşti comoara. Comoara e a noastră, auzi, şi nu vă voi lasă să o luaţi, atât timp cât stăpânim noi.

După ce cugetă câteva secunde, Kir Iamandi făcu un gest imprevizibil: porunci slugilor să-l pună în libertate. Ei se repeziră, îl scoase pe G. în curte şi, după ce îl mai ciomăgi de câteva ori, îi dădu drumul. Demnitarul îşi mângâie barba şi le spuse oştenilor:

— Luaţi-i urma, dar fiţi cu băgare de seamă să nu va simtă că-i şiret. Îmi raportaţi fiecare mişcare. Apoi zise ca pentru sine: „Dacă va da de Hrisov, comoara va fi a mea.“

G. pleca de la Kir Iamandi şchiopătând rău. Buzunarele îi fuseseră golite de gealaţi şi acum umbla să găsească un codru de pâine să-şi astâmpăre foamea. La han nu putea trage fără parale, iar să cerşească îi era ruşine. Nu ştia că este urmărit pas cu pas, dar un presentiment vag tot avea, căci din când în când întorcea capul şi privea în urmă.

La un moment dat simţi că cineva îl apucă de braţ şi îl scutură cu putere. Întoarse capul şi văzu o bătrână îmbrăcată într-o dulamă cernită. Avea părul alb strălucitor şi purta o broboadă de lână, de asemenea cernită.

— Hai cu mine băiete! zise ea pe un ton poruncitor. Bătrâna îl trase cu putere de mânecă şi-l împinse printr-o uşă îngustă într-o casă văruită, cu olană mâncată de ploaie. G. privi cu uimire odaia. Era o cămăruţă cu ferestrele joase şi cu pereţii proaspăt văruiţi. În faţa lui se afla o altă uşa mică. Bătrâna o deschise. Îl impinse înăuntru şi uşa se închise la loc. G. se pomeni în întuneric. Bătrâna scăpără amnarul şi făcu lumină.

Locul pe care îl credea a fi o altă cămăruţă era, de fapt, o peşteră. Stalactitele şi stalagmitele păreau că sprijină bolta. Se auzeau picăturile de apă ce cădeau cu o ritmicitate de ceasornic. Candele imense erau prinse de pereţi şi bătrâna le aprinse pe rând. Acum peşteră părea poleită. Uşiţa prin care intraseră dispăruse. Bătrâna îl prinse de mână şi îl conduse până la o firidă, înăuntrul căreia se găsea un ulcior. Scoase ulciorul afară şi îl lovi de peretele de rocă spărgându-l. Un pergament ros de vreme se rostogoli la picioarele ei. Îl desfăcu cu grijă şi îl întinse apoi lui G., zicând:

— Iată Hrisovul!

G. îl luă în mâna tremurândă, privind-o insistent. Apoi o întrebă:

— Cine eşti tu?

— Biserica, veni prompt răspunsul.

— Citeşte Hrisovul! La lumina tainică a candelelor, G. citi murmurând:

— Legământul lui Dumnezeu cu neamul rumânesc…

CAP. V

„Şi se va zidi Hagia Sofia cea Nouă!“

Motto:

„Ea, cupola Agiei Sofia,

pare a nu zace pe temei solid,

ci parcă, atârnând de cer de o funie de aur,

ar acoperi spațiul.“

(Procopius din Cezareea, 500 ― cca 565)

G. citi Hrisovul pe nerăsuflate, minunându-se continuu. Când isprăvi închise ochii. Era în extaz. Bătrâna îl privi lung şi semnificativ:

— Ţi-a fost dat să cunoști izvodul prin care Domnul Dumnezeu dă dreptul neamului românesc să stăpânească cel mai sfânt, frumos, bogat şi tămăduitor pământ. Să zidească aici cel mai mare și mai bineplăcut locaş de închinăciune: „Hagia Sofia cea Nouă“, cea din urmă minune de pe pământ, ce fi-va apărată de îngeri şi heruvimi și unde vor fi cântate cele mai frumoase şi sfinte imne ale Ortodoxiei... ! „Hagia Sofia cea Nouă“ se va ridica în zilele cele hotărâte şi fi-va speranța neamurilor. „Hagia Sofia cea Nouă“ a cărei zidire ar fi fost începută de însuşi Constantin Vodă Brâncoveanul dacă nu ar fi fost mazilit, purtat în lanţuri şi batjocorit pe uliţele Ţarigradului, pentru ca apoi să i se taie capul, împreună cu cei patru fii ai lui... !

G., cu ochii larg deschişi, asculta ca vrăjit și o privi pe bătrână:

— Cine a scris toate acestea? zise el în cele din urmă.

— Un înger, de bună seamă: Însuși Sfântul Arhanghel Mihail.

— Cum a ajuns izvodul în această peşteră?

— După ce domnul Constantin fu mazilit, pergamentul a fost dus la mănăstirea Hurezi. Se răspândise zvonul că grosul averilor Mucenicului se află în țară, păstrare la loc sigur, iar taină lor este dezvăluită în acest hrisov. Cum oamenii agiei i-au luat urmă, un călugăr curajos l-a ascuns într-o peșteră aflată în apropiere.

— Este chiar aceasta, nu-i aşa?

— Chiar aceasta e, dar acum trebuie să iei izvodul şi să pleci. Ţine-o tot înainte prin galeria aceasta și vei ajunge undeva. Ai să vezi atunci. Ai grijă de pergament ca de ochii din cap. Trebuie să ajungă în lumea ta.

Bătrâna luă o torţă, o aprinse de la una din candele şi i-o dete. Se întoarse și se pierdu în negură. G. credea că totul e vis. Porni la drum în stare de transă. I se părea că merge printr-un tunel, ca acela descris de indivizii aflați în moarte clinică şi reveniți ulterior la viaţă. Se aştepta să vadă entităţi de lumină care să-l călăuzească, dar nu văzu nimic. Mergea totuși înainte nesimţind niciun fel de oboseală. La un moment dat, lui G. i se păru că aude un cântec duios, mlădiat de un glas de femeie, o doină care duce în lume tristețea unui suflet sfâșiat de doruri. Dar nu avea timp să se oprească şi să-l asculte mai bine. Mergea înainte fără oprire şi din pereții de granit ieșeau scântei, reflexe ale flăcării torței ce o trecea dintr-o mână într-altă. Galeria părea o temnița de piatră din care avea impresia că nu va mai ieși niciodată. La un moment dat, totul se învârti în jurul lui şi-şi pierdu cunoştinţa...

...G. se trezi întins pe iarbă. Soarele se ridicase doi stânjeni pe cer și razele lui cădeau pieziş peste chipul lui, scăldându-l într-o lumină caldă și prietenoasă. Primul gând fu să vadă dacă mai are Hrisovul la el, dacă nu l-a pierdut cumva. Se pipăi şi văzu ca buzunarul dinăuntru al hainei este gol. Nici urmă de pergament. Înciudat, se lăsă pe iarba şi privi îndelung cerul: „Am fost un nevrednic. Am pierdut Hrisovul. Nu merit sa mai trăiesc!“ Se ridică totuşi anevoie și observă că se află în curtea unei catedrale. Un grup de turiști, având în frunte un ghid tânăr, îmbrăcat într-o reverendă scrobită, impecabilă, venea către el. Tânărul părea a fi un proaspăt absolvent de teologie, poate un doctorand. Un bărbat brunet, cam la treizeci de ani, purtând un barbişon îngrijit, ce lucea nefiresc la lumina, semn că şi-l ungea cu uleiuri. „Kir Iamandi“, izbucni G. deodată. „Imposibil“, se răzgândi el. „Dar semăna atât de mult. “ G. se alătură grupului și ascultă cu atenție explicațiile teologului, ce vorbea popeşte, adică voit pe nas:

— Catedrala pare că nu se sprijină pe temelie pământească, ci se revelează asemenea „Sfintei Sofia“, care nu se înalţă spre nimic, care pur și simplu se arată, se revelează. Aici, mai mult decât oriunde muritorii vor sesiza coborârea Transcendentului...

Părea că strănepotul lui Kir Iamandi repetase aceste fraze de mii de ori şi acum le turuia maşinal.

— Acum vom intra în muzeu, continuă el cu glas sforăitor.

Descoperindu-l pe G., tânărul ghid veni la el şi-l întrebă:

— Dumneata faci parte din grup?

— Nu, domnule! răspunse G., dar aş dori să văd şi eu muzeul.

Ghidul îl măsura din cap până în picioare cu privirea şi-i zise cam deranjat:

— Mă rog, în acest caz trebuie să achiţi taxa de vizitare.

— Taxa de vizitare! exclamă G. surprins. Deodată îşi aduse aminte că nu avea nici un ban, căci îl buzunăriseră lefegii lui Kir Iamandi. Dar nu am niciun ban la mine, se scuză el.

Răspunsul veni prompt şi sec:

— În acest caz, n-ai ce căuta înăuntru!“

... Întins pe iarbă, G. contempla catedrala. Era cea despre care bătrâna îi vorbise: „Hagia Sofia cea Nouă“. O minune! Parcă nu avea nimic pământesc. Parcă era suspendată în văzduh. Parcă era o revelaţie... G auzi gălăgie. Grupul terminase de vizitat clădirea şi acum era condus de ghid către catedrală. Oamenii vorbeau cu glas tare, în ciuda apostrofării ghidului care le atrăgea atenţia să nu tulbure liniştea. G. auzi desluşit un glas de femeie, ce povestea entuziasmat:

— Ca să vezi, Acela era Hrisovul! Dar bine s-a mai conservat...

Văzându-l pe G. a doua oară şi mirându-se că mai e încă acolo, ghidul se opri şi, scrâşnind din dinţi, îi zise:

— Şterge-o imediat! Vrei să chem bodyguarzii să te dea afară cu forţa?

CAP. VI

O noapte care a schimbat un destin

Scara! Trebuie s-o cobori. Sau s-o urci. Oricum, să ieși de-aici, să ieși cât mai repede. Câtă umilință, câtă desconsiderare, câtă aroganţă. Oh! Dacă aș fi Iisus Hristos aș face un bici și le-aș răsturna mesele lor negustoreşti, infatuarea lor fariseiească și ipocrizia saducheiească. Dar pentru asta El a plătit cu viaţă. Și-a făcut dușmani, iar vechile ranchiuni au răbufnit acolo, în faţa lui Pilat: «Rătigneşte-L! Răstignaşte-L!» El a avut curaj, a privit moartea în faţă. Cine a spus: «Soarele și moartea nu pot fi privite în faţă» ? Da, dar Soarele poate privi moartea în faţă. Dar tu? Tu ești laș, vrei să fugi. De ce bâjbâi căutând scara? Nu, nu ești Soare, dar ai primit lumina de la Soare: «Veniți de luați Lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor…»”

— …Nu-nţelegi!, insistă ghidul privindu-l pe G. cu dispreț. Dacă te vede părintele administrator mă va certa pe mine din cauza ta.

O femeie tânără, cam la treizeci de ani, se desprinse din grup și se adresă ghidului:

— Îl plătesc eu intrarea. Lăsați-l să viziteze muzeul.

Teologul o trase deoparte și îi spuse:

— Nu vă implicați, doamnă. Trebuie să fie vreun vagabond sau cerșetor. După cum ați aflat și din presă, acum o lună ne-am confruntat cu o spargere…

— Ştiu, zise femeia, atunci când se zice că s-ar fi furat nimburile de aur ale sfinților. Totuși, ușile, ferestrele nu prezentau urme de forţare. S-ar părea că hoții ar fi pătruns pe căi necunoscute…

— Posibil, doamnă. La tehnica de azi, totul e posibil… Trebuie să fim fermi cu hoții. Toleranţa noastră proverbială a încurajat pe astfel de indivizi. Așa s-a ajuns să se spună că suntem un popor de hoți. . . Am ajuns celebri până și-n proverbe ălora, bunăoară: „Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout un peuple vole, c’est la Roumanie“...

— Îl cunosc pe acest om, făcu în mod neașteptat femeia, pălind ușor, căci era clar că minţea.

— Ei, bine, concluzionă ghidul vădit stânjenit că îi fu întreruptă fraza pe care se vedea că o citise undeva. În acest caz, mergeți la terminalul de acolo și luați-I un tichet!

Femeia făcu întocmai. Terminalul îi citi un cip si-i eliberă tichetul. Femeia înmână tichetul lui G.

— Va trebui să mai stai până se formează un nou grup, zise ea și plecă fără să aștepte ca G. să mai apuce să mai spună ceva. Merse ceva mai încolo și se așeză pe o bancă. G. avu vreme să o privească îndelung. Era îmbrăcată cuviincios, cu gust, purtând un taior și o fustă bleumarin, care nu îi trecea dincolo de genunchi. Pe cap, purta o băsmăluță dintr-un material fin ornat cu figuri geometrice. Nu era foarte frumoasă, dar avea trăsături fine. Părul negru încadra un ten palid. Privirea părea că oglindește în mod nemijlocit sufletul. Era sinceră și directă.

G. intră cu noul grup care se formase și ieși după o jumătate de oră. Rămase surprins când văzu că femeia îl așteptase în tot acest timp. Se apropie oarecum stânjenit și îi zise:

— Vă mulțumesc, doamnă. Vă rămân îndatorat.

— Nicio problemă, veni imediat răspunsul. Pe mine mă cheamă Maria. Pe dumneata?

— Spuneți-mi G.

— Dar e o inițială", zise Maria surprinsă. În sfârșit, dacă insişiti…

— Am lipsit mult din București, puteți să-mi spuneți ce e cu aura sfinților?” schimbă bărbatul vorba

— S-a întâmplat acum o lună de zile. Toate ziarele au vuit. Le poți citi online.

— Dar eu nu am calculator, se scuză G. Femeia rămase pe gânduri un timp. Părea că deliberează îndelung. Zise:

— Îmi pare râu , dar nu am laptopul la mine. Vino cu mine acasă. Am să-ți arăt. Am salvat într-un folder câteva documente. Le poţi citi pe îndelete. În plus, vreau să-ți mai arat câteva cărți vechi pe care le am în mica mea bibliotecă. Eu sunt medic. În timp ce dumneata vei citi netulburat, eu voi termina un raport care îmi trebuie mâine la serviciu. De când cu nebunia asta de implantare a cipurilor în organism suntem foarte aglomeraţi…

— Implantarea cipurilor în organism! Se miră G. Am trăit să o aud și pe-asta.

— Nu ai auzit de acest proiect până acum? În sfârșit, vei citi despre el pe net…

Maria deschise portiera mașinii și după ce îl invită pe G. să se facă comod porni motorul și demară. Conducea tăcută și prudentă. Pe tot parcusul drumului nu a scos o vorba. Intră pe o strada liniștită, străjuită de tei și opri în faţa unui bloc cu opt etaje. Urcară amândoi într-un lift, care opri la etajul opt. Apoi intrară într-un apartament ce avea două camere.

Maria dădu drumul la un laptop și se opri la un articol de presă, datat 2 mai, ce titra cu litere de o șchioapă: „Spargere la «Catedrala Mântuirii Neamului» - hoții sunt încă în libertate". Articolul fusese scris cu o vădită notă de ironie:

Din relatările părintelui T. am aflat că seara, înainte de a adormi, părintele s-a privit de câteva ori în oglindă și parcă a văzut un cerc galben înconjurându-i capul. Somnul l-a luat repede. A visat mult. Dimineață, a deschis biserica și a constatat că sfinții îl apostrofează. Uitându-se mai bine, a văzut că aceștia nu mai aveau pe cap discurile lucrate din foiță aurite. Părintele a mers imediat la poliţie și a reclamat furtul. Din primele cercetări a rezultat că ușile și ferestrele erau intacte. Niciun indiciu nu confirmă că s-ar fi intrat prin efracție. Dar partea cea mai interesantă a fost aceea că, deși polițiștii au constatat la rândul lor că nimbul de aur al sfinților dispăruse într-adevăr, confirmând așadar temeinicia reclamației, ulterior fotografiile au arătat contrariul. În fotografii, sfinții apăreau cu nimbul lor pe care îl aveau dintotdeauna. Să fi contat faptul că, de Întâi Mai, părintele a ieșit ca tot omul la iarba verde și a petrecut cu mâncare și băutură, dar, mai ales, cu băutură, până noaptea târziu, cinstind cum se cuvine „Sărbatoarea de Armindeni“, numită în popor şi „Ziua pelinului“ sau „Ziua beţivilor“? Se pare că până la sosirea părintelui protopop, hoții ar fi avut timp să le aşeze la loc, căci acesta a infirmat categoric că s-ar fi întâmplat ceva anormal, catalogând afirmațiile partintelui T. drept „oboseală“, deşi unii enoriaşi cred ca ar fi fost vorba de „viziuni“.

— Așadar, a fost vorba de o iluzie sau poate o farsă, concluzionă G. nu pe deplin lămurit.

— Cred că de o iluzie, răspunse Maria, căci, de atunci, fenomenul a fost semnalat și în alte biserici din ţară.

— Iluzionism? întrebă G. retoric. Cine ar putea fi acest iluzionist?

— Asta aș vrea și eu să aflu. De aceea mă duc pe la biserici, așteptând reapariția fenomenului. Până acum nu am văzut nimic... Am văzut însă altceva.

— Ce anume?

Maria nu răspunse nimic și G. spuse într-un târziu:

— Trebuie să plec. Iartă-mă că v-am reținut.

— Am să te mai văd?

— Îmi pare rău, plec definitiv.

Maria privi în gol, apoi hotărâtă se destanui:

— Știi, te-am mințit cu laptopul. Mai am unul în mașină, dar... Iar povestea cu cărțile vechi este iarăși o minciună. De ce am făcut-o? Nu știu, poate că nu voiam să ne despărțim așa. M-ai întrebat adineauri ce am văzut. Acum pot să-ți spun. Un nimb. Capul tău era inconjorat de un nimb de aur, ca cel al sfinților. Te rog, nu pleca! La aceste vorbe, G. fu cuprins de un sentiment de milă. Știa precis că și Maria are un cip implantat în organism și că, în curând, sentimentele ei sincere și atât de firești se vor schimbă. Deodată, avu o sclipire de lumină. I se adresă autoritar:

— Scoate-ți imediat cipul! Propunerea era atât de neobișnuită, încât femeia rămase surprinsă.

— Scoate-l, insistă el, și apoi vino cu mine!

— Nu pot aici acasă, răspunse ea.

— Trebuie să merg la Institut. Acolo am tehnologia necesară. Și nu pot singură, trebuie să găsesc un coleg care să mă ajute.

— Găsește-l!

Miezul nopții. La poarta Institutului își făcu apariția o mașină condusă de o femeie. Lângă șofer, se află o altă femeie. Femeia opri și merse un scaner care o identifică. Poartă se deschise și mașină pătrunse înăuntru. Portarul, care tocmai atunci fusese trezit din somn, veni la mașină și zise:

— Faceți ore suplimentare, domnişoară Maria. Apoi, adresansu-i-se celeilalte:

— Și dumneavoastră doamnă... Neprimind niciun răspuns se duse în cabina lui şi se culcă la loc. Automobilul merse pe o aleee lungă, apoi se opri. La intrare, un alt scaner începu să bâzâie. Trecând și de acesta, cele două femei pătrunseră înăuntru.

După aproximativ o oră, ele ieșiră grăbite.

— Ești foarte amețită Maria, lasă-mă pe mine să conduc! Maria încuviință.

— Știi, spuse ea într-un târziu, mă simt ciudat... de bine!

CAP. VII

Cine este G.?

Puţin după miezul noptii, G. auzi motorul unui automobil care opri în faţa blocului. Îl recunoscu imediat. Privi precipitat pe fereastră şi văzu pe cele doua femei coborând în grabă. G. Deschise uşa de la intrare şi aşteptă ca liftul să se oprească. O veşnicie. Când, în sfarşit, în cadrul uşii de la lift, îşi făcu apariţia Maria – probabil că prietena ei coborâse între timp –, G. avu o revelaţie. Pentru prima dată, o vedea altfel: mai tânără, mai deosebită. Unde mai văzuse chipul acesta ? Un chip aparte, nobil deşi acum atât de tulburat. Nu avu timp să-şi amintească…

Femeia intră grăbită în apartament:

— Sunt nebună, murmură ea pierdută, de bună seamă sunt nebună. Acum sunt o proscrisă, o fugară, o condamnată. Voi fi internată într-un ospiciu-închisoare, unde voi fi supusă unei terapii de reeducare.

G. se simţi vinovat şi Maria băgă imediat de seamă.

— Iartă-mă, se scuza ea, nu-ţi fac niciun reproş. Eu însămi mi-am asumat responsabilitatea gestului meu nebunesc… dar… dacă stau mai bine să mă gândesc, nu a fost chiar atat de nebunesc.

— Dacă mai ai încredere în mine, şopti G., trebuie să mai faci un lucru. Să plecăm imediat de aici.

— Şi unde vom merge? spuse ea mirată.

— În peştera prin care am venit. Îţi sunt dator cu câteva explicaţii. Am venit de undeva din subconştientul vostru. Am venit printr-o peşteră, aducând un hrisov, un document întocmit chiar de Constantin Vodă Brârancoveanul. Hrisovul nu este acelaşi cu cel pe care l-am văzut în muzeu. Ştiu că peştera trebuie să fie pe undeva prin Oltenia. Poate „Peştera lui Pahomie“ Să o căutăm întâi pe aceasta. Să mergem acolo deci şi s-o găsim. Hrisovul? Vom căuta oarecum acul în carul cu fân, dar am presentimentul că îl vom găsi. Sunt sigur că l-am pierdut în această peşteră.

— O nouă aventură? făcu suprinsă Maria… Totuşi”, completă ea, ceva îmi spune că trebuie să merg până la capăt. În definitiv, trebuie să găsesc răspunsurile la intrebările pe care mi le puneam încă din timpul liceului. Cine sunt? De unde vin? Încotro? De ce tocmai eu?...

Maria pregăti automobilul. Puse în portbagaj pături groase, o lanternă, haine călduroase. Se gândise şi la benzină. Acum că nu mai avea cipul, îi va fi greu să-şi alimenteze rezervorul. Găsi soluţia: buna ei prietenă, Ana, o va ajuta. O va convinge să o însoţească. Noroc că erau vecine.

— Aşteaptă-mă, zise femeia, voi urca până la trei şi voi incerca să o conving pe Ana să vină cu noi. Avem nevoie ca ea să ne ajute cu cipul.

G. aşteptă în maşina timp de un veac, adică un sfert de oră. Din bloc îşi facu apariţia Maria însoţită de Ana. Ce uşurare! După ce facu prezentările, Maria urcă la volan şi porni motorul. Ana stătea lângă ea pe scaunul din dreapta. Părea mai tânară decât Maria, şi poate că era. O femeie zveltă, frumoasă. Par castaniu, bucălat, ochi albaşti-verzui, ca apele adânci şi tainice, nas drept, ten fin. Totul la ea era bine proporţionat. Deosebită era vocea. Muzicală, hipnotică, misterioasă, mlădiind ca o chemare a legendarelor sirene. Întreaga făpură imprăştia discret un parfum de iasomie.

Automobilul opri la o staţie de benzină şi Ana, folosindu-si cipul, facu plinul rezervorului.

După o jumătate de oră, automobilul se afla pe şosea, rulând cu viteză spre vestul ţării.

— Ce scria în Hrisovul domnitorului Brâncoveanul? rupse Maria tăcerea. Puţin emoţionat, G. răspunse:

— Cu dumnezeiasca lui clarviziune, domnitorul proorocise vremurile ce vor urma… Dar nu numai atât! De fapt, Hrisovul este Testamentul voievodului. Prin el, Mucenicul lasă românilor bunuri materiale şi spirituale. Lasă un inventar al datornicilor şi al datoriilor acestora către poporul român, o lista cu toţi aceia care furaseră din vistieriea ţării şi jefuiseră ţara, căci mult s-a furat. Mai lasă şi obligaţia de a se desăvârşi lucrarea pe care el o începuse. Fiecare generaţie va avea datoria să inventarieze jaful, pentru ca, în ziua scadenţei, Tânărul Voievod să-i execute silit pe debitori, să-i tragă la răspundere. Nu există termen de prescripţie, iar judecata o vor face bătrânii cei drepţi şi cinstiţi. Fără subterfugii avocăţeşti, fără amânări suspecte. Cine crede că, odată cu moartea Mucenicului, au dispărut toate documentele se înşală.

— Cine-i Tânărul Voievod? interveni Ana.

— E cel cu paloşul pe care l-am văzut în „Poiana Descătuşării“, Fiul femeii cu chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini ce purta o diademă de argint pe cap.

— Mă tem ca nu-nţeleg, adăugă Ana. Cine-i această femeie?

— Nu ştiu. Asta vreau şi eu să aflu.

Era o noapte caldă de vară, iar ţârâitul greierilor pusese stăpânire pe întreaga câmpie, măcinând întinderea nesfârşită. Deodată, G. întoarse capul şi o privi pe femeie într-un mod ciudat. Într-un târziu, se hotări să o întrebe:

— Ai copii, Maria?

— Mi-ar fi plăcut, dar nu sunt nici măcar măritată.

G. tăcu. Farurile maşinii continuau să sfredelească întunericul. Din când în când, venea din sens opus câte un automobil sau câte un camion, care trecea nepăsător, orbindu-i cu farurile. Deşi obosită, pentru că avusese parte de o zi atât de încărcată, deşi era la volan de mai bine de o oră, Maria parcă trăia clipe deosebite, întreaga ei fiinţă şi-o simţea învăluiă într-o linişte suprafirească, care venea de undeva dinlăuntul ei. Se predase acestui nou sentiment de năzuinţe şi idealuri, de vrajă şi mister. Automobilul merse toată noaptea, ca o pasăre călătoare în drumul ei spre casă.

Începuse să se lumineze şi, doborâtă de oboseală, ieşi cu maşina de pe carosabil şi opri undeva pe câmp, pentru a se odihni. Ana se oferi să treacă la volan, dar nici ea nu fu în stare să se menţină trează. Pâlca nopţii se risipea treptat, iar dealurile înverzite răsăreau unul câte unul.

După trei sferturi de oră, automobilul rula iarşi pe şosea. La volan se afla Ana, iar de data aceasta, pe scaunul din dreapta stătea Maria. După ce pierdu ceva timp pentru a citi indicatoarele, îşi dădu seama că se rătacise. Traversă totuşi Oltul, intrând în Râmnicu Vâlcea. Călătorii nu fură interesaţi să admire oraşul, cum nu fuseseră interesaţi să admire nici Piteştiul, pe care-l străbătuseră mai devreme. Voiau să ajungă mai repede la „Peştera lui Pahomie”. Ieşiră din oraş şi se pomeniră iaraşi pe şosea. Aceeaşi monotonie. Ana opri de vreo douăzeci de ori pentru a citi indicatoarele, care parcă intrau intenţionat în conflict unele cu altele, indicand direcţii diferite.

— Trebuie să întrebăm pe cineva cum putem ajunge la peştera, concluzionă Ana. De altfel, se pare că norocul ne surâde.

Apăsă uşor pedala de frână şi opri lângă o maşină ce staţiona pe dreapta. Observă că şoferul stătea aplecat peste volan, căutând ceva pe hartă. Era un bărbat tânăr, înalt, bine făcut, îmbrăcat cam neglijent. Părul blond-roşcat, încreţit. Barba era roşcată şi ceva mai îngrijită decât părul, care îi stătea vâlvoi în cap, ca un rug aprins. Maria deschise geamul şi i se adresă:

— Fiţi amabil, vă rog! Cum putem ajunge la „Peştera lui Pahomie“? Omul ridică privirea şi o încrucişă cu cea a femeii. Maria obsevă că ochii îi erau albaşti şi limpezi. Atunci se petrecu ceva neaşteptat, un fel de miracol. Fiecare privea fascinat la celălalt, niciunul nu se-ndura să-şi dezlipească privirea de la chipul celuilalt, ca şi cum doi magneţi se atrăgeau reciproc. Secundele treceau şi cei doi ignorau cu desăvârşire scurgerea timpului, mângâindu-se unul pe altul cu privirile. Într-un târziu, bărbatul, trezit ca dintr-o transă hipnotică, spuse politicos şi cam timid:

— Şi eu mă-ndrept tot într-acolo. Dacă nu vă e cu supărare am să merg înainte, pentru ca dumneavoastră să mă puteţi urma. De altfel, nici nu e mult de mers. Aveţi încredere, cunosc bine munţii aceştia. Sunt geolog. Mă cheamă Constantin. Să ştiţi că peştera este închisă şi nu se poate intra. Dar găsim noi o cale. Aveţi încredere.

Bărbatul demară uşor. Cealaltă maşină făcu la fel.

— Interesant om, zise Ana, dar trebuie să fim totuşi cu băgare de seamă. Îl cunoaştem doar de cinci minute şi nu ştim cine este şi ce gânduri are. Se pare că este fascinat de tine, Maria. Şi tu de el. Bine că nu eşti tu la volan, căci nu sunt sigură că ţi-ai revenit, iar pe marginea şoselei sunt prea mulţi plopi bătrâni…

— Pe mine mă cheamă Maria, răspunse ea cu întârziere, adresându-se unui personaj imaginar, absentă fiind la tot ce spusese până atunci buna ei prietenă. Maria… Maria… Mă cheamă Maria… Îmi pare bine de cunoştinţă, Constantin…

G. îşi aminti în sfârşit:

„Oare cum de nu mi-am dat seama? făcu el. Fără îndoială… «o femeie cu un chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini purtând o diademă de argint pe cap. Ţine în mâna dreaptă un hrisov, iar în stânga un pelican cu penele albe ca zăpada. Lângă ea se găseşte un tânăr bine făcut, părând a fi fiul ei…» Desigur, e femeia din «Poiana Descătuşării». Dar tânărul? Desigur, fiul ei… Negreşit, va avea un fiu… E încă tânără…”

— Maria! O cheama Maria! izbucni el, absorbit de neaşteptata descoperire.

Ana gândi că amândoi şi-au pierdut minţile şi se felicită că acceptase să meargă cu ei, altfel cine ştie cum s-ar fi sfârşit această aventură.

Automobilul din faţă părea că ştie bine drumul. După ce lasă în urma Ocnele Mari, coti la dreapta, trecu prin Băile Govora, apoi prin Horezu şi, în final, ajunse în Polovragi, îndreptându-se spre Cheile Olteţului. Apoi se opri. Şoferul coborî şi îi aştepta zâmbind.

— Acolo este peştera pe care o căutaţi, zise el întinzând braţul. Se mai numeşte şi „Peştera Polovragi“. Are o lungime de zece kilometri şi se spune că ar exista şi o galerie care ajunge în Transilvania. Dar nu putem să intrăm. Totuşi, eu am găsit o intrare secretă. Hai să v-o arăt. Veniţi după mine!

Porni înainte, urcând cu uşurinţă panta, dovadă că era antrenat. Toţi ceilalţi îl urmară cu dificultate. Se opri la un moment dat.

— Să ne aşezăm, zise el şi începu să se uite la cer. O pasăre cernită îşi strânse aripile şi căzu ca o săgeată la sol. Acolo este intrarea, facu el. Să mergem!

G. se pomeni încă o dată coborând în fugă binecunoscuta scară spiralată, ce semăna cu o cochilie de melc. Împinse uşa de piatră ce se afla lateral şi se pomeni iarăşi în sala majestuoasă a cărei boltă se sprijinea pe cele douăsprezece coloane. „Acasă”, murmură G. Merse în mijlocul sălii şi, pe masa „Supremei Afirmaţii”, găsi un pergament. Era Hrisovul…

G. întinse mâna şi-l luă. Îl desfăşură atent şi-l reciti. Auzi un glas cunoscut ce venea din spatele lui:

— Pe acesta îl căutai? Era Ana. Geologul şi Maria erau şi ei lânga ea. Da, acesta este. Să-l citim deci cu toţii pe îndelete! Îl desfăşură pe masa şi ceilalţi putură să-l vadă mai bine. Geologul scoase telefonul mobil şi încercă să-l fotografieze. Nu reuşi. Pe ecranul mobilului nu apărea nimic. Miracol? Care să fi fost explicaţia? G. se gândi la fenomenul dispariţiei nimbului sfinţilor din Catedrală.

— Nu putem să-l citim! adăugă Maria. Este scris cu alte litere.

— Ai dreptate, confirma G., cum de nu m-am gândit. Este scris cu slovă chirilică. Aşa se scria pe atunci. Am să vi-l citesc eu.

G. începu să citească silabisit. Nici el nu era obişnuit cu slova chirilică. Geologul scoase un carnet şi scrise totul, ca după dicteu. Toţi ascultau vrăjiţi. Din când în când, geologul îl ruga pe G. să reia. Voia să fie sigur că nu a scăpat niciun cuvânt. Când ispravi, G. îl puse înapoi pe masă. Geologul se oferi să facă o copie pentru fiecare.

— Poftim copiile, zise el, după ce termină de scris.

După ce mai citi încă o dată cele scrise, Ana i se adresă lui G.:

— De fapt, cine eşti? Ce se ascunde în spatele acestei iniţiale ― „G“ ? Cum de-ai avut atâta influenţă asupra Mariei, încât ea ţi-a urmat imediat voinţa? Ce urmăreşti?

G. se gândi o clipă şi răspunse:

— Fiul Mariei va fi executorul testamentar al testatorului Constantin Vodă Brâncoveanul. El va mântui neamul românesc.

— Bine, dar eu nu am niciun fiu. Nu sunt nici măcar măritată”, protestă Maria.

— Nu încă, dar vei fi, dar vei avea, replică G. Cât în privinţa căsătoriei…

Fără să-şi termine fraza, G. privi semnificativ la geolog. Maria privi la Constantin şi amândoi se îmbujorară. Ana admise că, în aceasta privinţă, G. spunea adevărul.

— Numele meu? Nu are nicio importanţă, continuă G. imperturbabil. Cine sunt? Exist în subconştientul fiecăruia. Cum de am atâta influenţă? Sunt mesagerul năzuinţelor de veacuri ale neamului românesc. Ele se găsesc adormite în adâncimile insondabile ale subconştientului colectiv, iar eu am fost chemat să le trezesc. De ce tocmai eu? Am fost iniţiat de rădăcinile duhovniceşti ale neamului. Iniţiala mea? Poate veni de la…

G. nu apucă să-şi termine fraza. Se pomeni că urcă scara spiralată, Urca spre veacul lui atât de drag şi totodată atât de parşiv.

*Aviz amatorilor de plagiat copy-paste-işti! În textul de faţă a fost inserat un minitext încifrat, prin care se poare identifica autorul real, precum şi un scurt blestem împotriva profanatorilor de texte, aşa cum se obişnuia în Evul Mediu. Orice eventuală preluare trebuie să-l indice neapărat pe autorul real, Gavriil Stiharul.


 Clic aici: